Neorevizionismul ungar- partea a II-a

// 13 Iunie 2012 // General, Romania recenta, Transilvania

Tratatul de la Paris 1947

Tratatul de la Paris 1947

După Pacea de la Paris, 1947
Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i-a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea „democraţiilor socialiste” reuşind să-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu „renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l-au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s-a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.
Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.
Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr-un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă „soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S-a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s-ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.
Janos Gyongyosi semneaza cu Rusia

János Gyöngyösi semneaza cu Rusia

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.
În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.
Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din „milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. „Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.
Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.
Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale „Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.
Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, „amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.
Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.
Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s-a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându-le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.
Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre „Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să-l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat „tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într-o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu-se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de „patria-mamă”: Ungaria. Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc. Completându-le „armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.
Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.
Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le-a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.
Mátyás Szűrős
Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i-a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i-au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l-a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.
Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.
Raffay Erno

Raffay Erno

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.
Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi-a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.
Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n-a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria-i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră. Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces. După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s-a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de „turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta. Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.
Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la „problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.
Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.
Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s-a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.
Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s-au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de-al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită. Demonstraţii „savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea „micilor” ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni. Într-un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele „viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr-un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune : „futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”. Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.
Elod Kincses
Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care-i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după „hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria-i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe. Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s-a lansat într-o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)
Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici. O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.
Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost „golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de „asimilare” a ţărilor respective.
O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.
Propaganda este însă dusă şi „de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.
Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le-au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care-l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.
În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să-şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt „eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.
Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează „coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.
Sursă: Blogosferă ichircu.blogspot.ro

Lasa Comentariu