Autonomia „ţinutului secuiesc” – radiografia unei intoxicări – Partea I

// 2 June 2011 // Romania recenta, Transilvania

 

Tamas Sandor - presedintele C.J. Covasna

Tamas Sandor - presedintele C.J. Covasna

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care reface defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor persoane reciclate din foşti activişti comunişti în „lideri autonomişti”, reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România. Practicând o dublă ofensivă, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.

În ceea ce priveşte România, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste a fost desemnarea „ţinutului secuiesc” drept „ţara-mamă din interior” pentru maghiarimea din Transilvania care trăieşte „în diasporă internă”, scopul final fiind „construirea unei (…) lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”, aşa cum preconiza chiar fostul prim-ministru ungar Viktor Orbán.

Deosebit de grav este faptul că, folosind contextul creat după intervenţia NATO din 1999 în Iugoslavia, guvernul Orbán i-a „indoctrinat” pe unii dintre viitorii lideri ai Uniunii Civice Maghiare, Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania  şi ai Consiliului Naţional Secuiesc făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO. Deşi Departamentul Apărării al SUA a dezminţit prompt aserţiunea, ulterior această veritabilă intoxicare a fost promovată tacit. Astfel se explică de ce Ferenc Csaba, secretarul general al CNS, a declarat public pe un post naţional de televiziune, înainte de ţinerea la 15 martie 2006 la Odorheiu Secuiesc a primei „adunări naţionale secuieşti”, că  minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” va lupta până la capăt pentru autonomie fiind „sub protecţia NATO”! O afirmaţie care a nedumerit sau a fost persiflată, când de fapt ea ar trebui să  îngrijoreze pentru că, în virtutea acestei gogoriţe, pot fi generate şi pe viitor acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave.

În anul 1931, sociologul american W. J. Thomas formula o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale n.a.), în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Teorema lui Thomas arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinşi că sunt reale.

Teorema lui Thomas defineşte cee ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie şi pe mecanismul ei psihologic se bazează operaţiunile de dezinformare şi de intoxicare care constau în manipularea opiniei publice, respectiv a factorilor de decizie, în scopuri politice, prin folosirea de informaţii tratate cu mijloace deturnate.

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria sloganul„Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o veritabilă traumă. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale, autonomia pe bază etnică.

Iniţiativele tot mai insistente privind proclamarea pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” reprezintă, dincolo de manevrele Consilul Naţional Secuiesc (CNS) şi ale Uniunii Civice Maghiare (UCM) – care încearcă să spargă monopolul politic al UDMR -, repercursiunile politicii duse perseverent între anii 1998 – 2002 de către guvernul de dreapta al Ungariei de incitare a minorităţilor maghiare din ţările vecine de a obţine autonomii pe criterii etnice şi drepturi colective.

 

Viktor Orban - premierul Ungariei

Viktor Orban - premierul Ungariei

Pentru a atinge aceste scopuri, fostul guvern ungar condus de premierul Viktor Orbán, care se considera ca fiind, dincolo de graniţele propriului stat, „reprezentantul întregii naţiuni ungare”, nu s-a dat în lături să dezinformeze opinia publică din ţările vecine Ungariei şi, după cum demonstează datele incontestabile pe care vor fi prezentate, chiar să intoxice liderii minorităţilor maghiare din România şi Serbia pentru a acţiona în sensul strategiei lor de politică externă.

Pentru a înţelege contextul în care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei, elaborată de fostul guvern Orbán, este necesară o scurtă rememorare a situaţiei din primii ani de după 1989.

Implozia sistemului comunist a marcat, fără excepţie, în toate fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei o revigorare a naţionalismului. În Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renaşterea revizionismului şi iredentismului, manifestări similare având loc şi în ţările vecine în rândurile minorităţilor maghiare. Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemnează noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin „mijloace paşnice” la actuala conjunctură politică din Europa. În anii 90, neorevizionismul a cunoscut o veritabilă explozie şi s-a desfăşurat pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservatoare, naţionalist-şovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

 

Jozsef Antall

Jozsef Antall

În cazul României (dar şi al Serbiei şi Slovaciei) acţiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebită virulenţă în anii 1990 – 1994, în perioada guvernului condus de Jozsef Antall, cel care s-a declarat „sufleteşte” prim-ministrul a 15 milioane de unguri şi a procedat ca atare. Folosindu-se de avantajul că făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, Ungaria a acţionat concertat pentru a împiedica accesul României în organisme internaţionale precum Consiliul Europei sub pretextul disciminării minorităţii maghiare. În paralel, a fost demarată o dublă campanie – diplomatică şi de imagine în mass media internaţionale – în scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care să asigure un statut special Transilvaniei. În mediile politice, presa scrisă şi electronică şi în cercurile culturale din Ungaria a fost întreţinută o atmosferă menită să inducă o psihologie a „teritoriilor recuperabile”.

În o altă „ţară succesoare”, care deţinea astfel de teritorii, Slovacia, după despărţirea acesteia de Cehia, a fost folosit şi cultivat contenciosul legat de hidrocentrala de la Gabcikovo ca pretext al unui veritabil război mediatico-diplomatic menit să ţină trează problematica autonomiei minorităţii maghiare din sudul ţării.

Cazul cel mai dramatic a fost însă participarea Ungariei la destrămarea fostei Iugoslavii. Este cunosut faptul că guvernul Antall a sprijinit secesiunea Croaţiei furnizându-i arme. Miza a fost o Serbie slabă care va fi nevoită să acorde autonomie minorităţii maghiare din Voivodina.

Perioada dintre anii 1994 şi 1998, în care Ungaria a fost condusă de guvernul socialist al lui Gyula Horn, a fost relativ mai relaxată, iar acţiunile mai coerente ale diplomaţiei române au reuşit să convingă cancelariile ţărilor occidentale şi opinia publică internaţională de mobilurile reale ale campaniei de imagine negativă dusă împotriva României, inclusiv în ceea ce priveşte (auto)victimizarea minorităţii maghiare. Iniţiativa reconcilierii istorice româno-ungare după modelul franco-german şi încheierea tratatului de bază între România şi Ungaria, cu toate imperfecţiunile sale, a calmat oarecum disputele dintre cele două ţări.

Venirea la putere, în urma alegerilor din aprilie-mai 1998, a guvernului de dreapta condus de premierul Viktor Orbán a dus la o escaldare până la paroxism a problematicii minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Federaţia Tinerilor Democraţi – Partidul Civic Ungar (Fidesz – PCU), principala forţă politică din coaliţia guvernamentală, a pus la punct, în cei patru ani de guvernare, o strategie specială „de unire, dincolo de graniţe, a naţiunii ungare”, destinată să devină nu numai o naţiune culturală ci şi una politică. Principalele instrumente au fost acţiunile de obţinere prin toate mijloacele a autonomiei şi coordonarea acestora printr-un organism special înfiinţat, Consiliul Permanent Ungar.

Rezultatele acestui proces au avut efecte negative îndeosebi în România, unde succesivele guverne ale Convenţiei Democratice din România, ca şi preşedintele Emil Constantinescu, au excelat prin incompetenţă şi o slăbiciune care au frizat lipsa de spirit naţional şi patriotism. Prin contrast, strategia guvernului Orbán a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe  pe trei direcţii bine definite – intrarea Ungariei în NATO, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări. Un rol important în realizarea mişcărilor tactice au avut serviciile secrete coordonate de László Kövér, un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine ca şi a celor din emigraţia occidentală.

 

Kover Laszlo

Kover Laszlo

Înfăţişarea cronologică a modului în care a luat naştere şi s-a închegat treptat strategia pan-maghiară a guvernului Orbán, coerenţa acesteia, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor (dintre care nu lipsesc dezinformarea şi intoxicarea) puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera unor politicieni.

Primul pas a fost făcut la 16 februarie 1996, când a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a Fidesz – PCU, care, la acea dată, se afla în opoziţie. Zsolt Németh, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politică externă a guvernului socialist având în vedere că “politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”. Viktor Orbán, preşedintele Fidesz, a anunţat că sprijină concepţiile episcopului László Tőkés (invitat la reuniune) privind autonomia şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Ferenc Szöcs,  ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării.

A urmat forumul de dezbateri organizat la 24 iulie 1997 la Târgul Secuiesc, unde Viktor Orbán a atacat guvernul socialist a premierului Horn acuzându-l că duce o politică mult prea precaută în privinţa minorităţilor maghiare de peste graniţe şi că este fundamental incapabil să sprijine dorinţele acestora de autonomie. La scurt timp, într‑un interviu apărut la 12 august 1997 în săptămânalul orădean Erdélyi Napló, Orbán va declara că, pe viitor, Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania şi instituţiile adecvate acestei autonomii. În interviu se accentuează: Ceea dorim noi depăşeşte tratatul de bază, diferenţiindu-se de intenţiile originare ale actualului guvern“.

Ministrul de externe ungar, socialistul László Kovács, va preciza că prin declaraţiile sale liderul tinerilor democraţi pune în primejdie interesele esenţiale ale politicii externe ungare. În schimb, Preşedinţia şi Guvernul României nu au avut nici o reacţie. UDMR e la guvernare, iar Viktor Orbán, vicepreşedinte al Adunării generale a Consiliului Europei, este considerat unul dintre prietenii politici ai ministrului de externe Adrian Severin. Declaraţiile lui Orbán erau făcute în contextul în care, cu numai opt luni înainte de alegerile din Ungaria, Fidesz depăşea în sondaje partidele coaliţiei socialist-liberale iar cei mai mulţi unguri ar dori să‑l vadă pe liderul său ocupând postul de prim‑ministru.

După numai o lună, la 13 septembrie 1997, ca un preambul al campaniei electorale, Viktor Orbán va începe un turneu în Transilvania. La Odorheiu Secuiesc, într-o adunare publică organizată de episcopul LászlóTőkés, el declară că sprijină maghiarimea din Transilvania în lupta ei pentru îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: realizarea autonomiei, înfiinţarea unui sistem de învăţământ la toate nivelurile şi retrocedarea bunurilor bisericilor istorice maghiare. Orbán mai lăsă să se înţeleagă că se consideră moştenitorul politic al lui József Antall şi că este dispus să‑şi asume rolul de conducător a 15 milioane de unguri.

Peste o zi, la o reuniune ţinută la Tîrgu‑Mureş, Orbán va  dezavua participarea,  UDMR la guvernare atrăgând atenţia că „guvernele vin şi se duc, dar comunităţile rămân” şi accentuând că „în fiecare localitate din Transilvania unde trăiesc maghiari importantă este construirea unei mici lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”.

Începutul următoarei etape, decisivă, va fi marcată de declaraţia lui Viktor Orbán făcută la 28 mai 1998, după ce se anunţă că Fidesz PCU a câştigat alegerile: „Am afirmat în numeroase rânduri că graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare. Viitorul guvern va fi unul al întregii naţiunii ungare.

De altfel, Programul electoral al Fidesz prevedea că, în cazul că acesta va ajunge la guvernare, va instituţionaliza un dialog sistematic şi oficial  între statul ungar şi comunităţile maghiare care trăiesc în bazinul carpatic, va lupta pentru recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarimii care trăieşte în minoritate în ţările vecine şi îi va sprijini aspiraţiile de autonomie.

Reacţiile presei internaţionale la declaraţiile lui Orbán au fost  relevante. Sub titlul “Guvernul copiilor”, Corriere della Sera emitea opinia că “preluarea puterii de către tinerii de dreapta de la Budapesta, nu reprezintă o victorie a noului, ci o ameninţare la adresa echilibrului şi aşa instabil al zonei”, iar BBC International era de părere că “Reîntoarcerea la retorica fostului guvern Antall şi la «diplomaţia megafonului» nu poate avea succes şi că „rigidizarea politicii faţă de vecini nu se arată drept drumul cel mai corespunzător”.

Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară, revizuirea înţelegerilor diplomatice şi a tratatului româno-ungar, intensificarea demersurilor privind obţinerea autonomiei teritoriale în zonele în care maghiarii alcătuiesc majoritatea şi individuale acolo unde trăiesc în minoritate, acordarea dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari aparţinând comunităţilor din afara graniţelor, urgentarea reîfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj, retrocedarea neîntârziată şi necondiţionată a tuturor bunurilor care au aparţinut bisericilor istorice maghiare din Transilvania şi reluarea, sub formă sistematică şi oficializată, a convorbirilor panmaghiare întrerupte înainte de vreme din cauza reacţiei internaţionale la comunicatul Conferinţei ungaro-maghiare de la Budapesta din vara lui 1996.

Strategia guvernului Orbán   începe să se contureze o dată cu ideea lansată de Zsolt Németh, proaspăt secretar de stat în MAE ungar, conform căruia “problema minorităţilor (maghiare n.a.) reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale.” Într-un interviu apărut la 30 iulie 1998  în săptămânalul Heti Világgazdaság, Németh, care era şi vicepreşedinte al Fidesz, reia astfel într‑o formă mai nuanţată teza lansată la începutul deceniului de fostul ministru al apărării, Lajos Für. La vremea respectivă, afirmaţia că “problema minorităţilor de peste graniţe face parte din politica de securitate ungară” stârnise vehemente proteste în ţările vecine.

Numărul doi al diplomaţiei ungare a mai anunţat că Budapesta va realiza un cadru instituţionalizat al relaţiilor cu maghiarii de peste graniţe, „un organism la vârf în care se vor regăsi reprezentanţii legitimi ai minorităţilor maghiare şi liderii politicii ungare” şi că va elabora un statut special al maghiarilor de peste graniţe.

Modul în care se poate instituţionaliza dialogul ungaro‑maghiar începe să-şi arate adevăratele intenţii când acelaşi Zsolt Németh, cu ocazia unei dezbateri publice organizată de Academia Szent László la 18 septembrie 1998, afirmă că „trauma Trianonului poate fi tratată prin integrarea europeană a naţiunii ungare în întregul ei”.

Lansată la numai trei luni de la venirea la guvernare a Fidesz, aserţiunea contribuie la conturarea convingerii că Budapesta este dispusă să greveze relaţiile cu unii dintre vecinii ei cu o nouă doctrină: aceea a integrării europene a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.

O ameninţare voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia. Ea este emisă de Viktor Orbán, la 9 mai 1999, când cu ocazia congresului Fidesz a declarat că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”. Cu acelaşi prilej, László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că dacă reglementarea problemei minorităţilor din Serbia nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, “pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat”. Este, cum se va vedea, un prim pas spre acreditarea falsei idei că minorităţile maghiare din Serbia şi România ar trebui să fie protejate de NATO în care Ungaria intrase înaintea ţării noastre.

Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de declaraţia-şoc făcută de generalul Wesley Clark făcute la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999 la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Subliniind că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor”, comandantul trupelor NATO va susţine că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite”. (În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune, dar cele mai multe dintre ziarele din Ungaria nu au simţit nevoia să nuanţeze…)

Existau, după cum se vede, toate premisele pentru a trece într-o nouă fază, cea a „Operaţiunii Duna” pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Într-o primă fază, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia, în privinţa „discriminării” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, acelaşi scenariu viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale,   inclusiv prin intermediul NATO.

Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a susţinut campania Alianţei, premierul Orbán a insistat pe această idee. În urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, fostul prim‑ministru Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american a fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor (maghiare) din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând ale NATO.

Pentagonul a dezminţit prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că deşi Viktor Orbán “a stăruit cu obstinaţie ca NATO să‑şi asume problema maghiarilor din Voivodina în tratativele sale cu Belgradul în scopul mai marii stabilităţi a ţării”, William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară“.

Cu toate acestea, subiectul atitudinii favorabile a faţă de garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care premierul Orbán şi Tibor Szabó, şeful Oficiului maghiarilor de peste graniţe, le-au avut cu reprezentanţii lobby-ului maghiar cu ocazia vizitelor în SUA. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc ulterior şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare. Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că se află, cum ei înşişi declară, sub protecţia NATO!

Cheia de boltă a stratagemelor de a obţine autonomie pe criterii etnice a fost ideea transformării „ţinutului secuiesc” în „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii din „diaspora internă”. Conceptul a fost lansat de Zsolt Németh, numărul doi al diplomaţiei ungare, la 18 februarie 2000, cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc unde a afirmat că pentru strategia maghiarimea din România se conturează tot mai mult rolul ţinutului secuiesc ca ţară‑mamă din interior pe care să se poată sprijini maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania”. Evident, pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” trebuia să devină autonom iar în acest scop au fost folosite toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.

Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului LászlóTőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó. Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliul Naţional Secuiesc care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu îl considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…

Venirea la putere în Ungaria în mai 2002 a guvernului socialist a lui Péter Medgyesi a atenuat capacităţile Fidesz PCU de a manevra direct acei lideri politici maghiari al căror extremism etnic îl incitase şi susţinuse sistematic în timpul guvernării.

Intrarea ţării noastre în NATO şi faptul că dreapta radicală, conservatoare şi naţionalistă din Ungaria a pierdut şi alegerile din aprilie 2006 poate fi considerată o şansă pentru o Românie aflată în pragul integrarii în UE şi care va trebui să-i contracareze pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

Schimbarea statutului României prin intrarea în NATO a adăugat, la rândul ei, un plus de stabilitate şi a constituit un factor de descurajare a politicilor neorevizioniste. Cu toate acestea, acel veritabil cal troian al neorevizionismului constituit de acţiunile autonomiste a continuat să acţioneze direct sau prin intermediul operaţiunilor de dezinformare şi/sau de intoxicare.

Material realizat de Dorin Suciu pentru Ziaristi Online

 

Share

1 Raspuns la “Autonomia „ţinutului secuiesc” – radiografia unei intoxicări – Partea I”

Lasa Comentariu