Fondatorii Clubului Bilderberg

// 17 May 2011 // Clubul Bilderberg, Din Istoria Lumii, Secvente Istorice

 

Prima intalnire a Clubului in incinta Hotelului Bilderberg - 1954

Prima intalnire a Clubului in incinta Hotelului Bilderberg - 1954

La 15 septembrie 1971, John Rarick, membru al Congresului American, a dezvăluit în Camera Reprezentanților adevărata politică promovată de Clubul Bildenberg, după modelul plin de scucces al Planului Marshall: „Sub pretext că susținea ajutorul pentru Europa, el le impunea negociatorilor internaționali ai CFR (Council of Foreign Relations – Consiliul Relatiilor Externe) o elită de conducere”.

Printre participanții europeni la prima întrunire a Clubului figurau toate țările NATO și Suedia; prim-miniștrii Belgiei și Italiei, Paul van Zeeland și, respectiv, Alcide de Gaspergi (CDU); prim-ministrul, de dreapta, al Franței, Antoine Pinay, și liderul socialist Guy Mollet; diplomați precum Pietro Quaroni, din Italia, și Panaiotis Pipinelis, din Grecia; avocatul german Rudolf Miller, industriașul Otto Wolff von Amerongen, și ministrul de externe danez, Ole Bjorn Kraft (proprietar de jurnale din Danemarca). Din Anglia au venit Denis Healey și Hugh Gaitskell din Partidul Laburist, Robert Boothby din Partidul Conservator, Sir Oliver Franks și Sir Colin Gubbins, care condusese Special Operations Executive (SOE) în timpul războiului.

Pe lângă americanii citați, au mai asistat la prima întrunire George Ball și Dean Rusk. Ball era șef al Lehman Brothers, vechi funcționar al Departamentului de Stat, unde răspunsese de politica Alianței Nord-Atlantice, și, ulterior, membru al Comisiei Trilaterale. Menținea importante legături cu Franța. Rusk fusese ministru al Afacerilor Externe între 1961-1969 și prim-președinte al Fundației Rockefeller (1952-1960). În final, lista cuprindea un număr de șaizeci și șase de participanți. De atunci, grupul s-a extins treptat.

Personaje-cheie

Bernhard Zu Lippe-Biesterfeld a fost președintele Clubului Bilderberg încă de la înființarea acestuia, până în 1976, când o afacere tulbure, de corupție, l-a obligat să renunțe la funcție. Din acest motiv, întrunirea nici n-a mai avut loc în acel an. La rândul său, Joseph Retinger a fost secretar al Clubului până la moartea sa, în 1960, când economistul olandez Ernst van der Beugel a preluat ștafeta. În 1977, Alec Douglas-Home, fost prim-ministru al Marii Britanii, era numit președinte.

 

Bernhard de Olanda

Bernhard de Olanda

Bernhard de Olanda a murit de cancer la 1 decembrie 2004, chiar în anul când Clubul și-a sărbătoril nunta de argint. S-a născut la 29 iunie 1911 într-o familie de aristocrați germani sărăciți, și era văr cu Prințul-consort Philip, soțul Reginei Elisabeta a II-a a Angliei.

Era un tânăr chipeș, foarte înalt și extraordinar de atrăgător. Strălucea prin eleganță vestimentară și a purtat întotdeauna o garoafă la butoniera de la rever. Neamț get-beget, a aderat la Partidul Nazist în mai 1933, pe care l-a părăsit pentru a se căsători cu prințesa Juliana de Olanda, așa cum semnalează fișa lui. Când a abandonat partidul, i-a trimis Fhurerului o scrisoare de renunțare, pe care a semnat-o cu salutul oficial: „Heil Hitler!”.

Corespondentul ziarului olandez De Telegraaf în Spania, Gerrit Jan, definește obscura personalitate a Prințului Bernhard în următorii termeni: „Era un bărbat fără scrupule. În tinerețe, fusese nazist militant, el a spus că fusese forțat la aceasta, că n-avusese altă ieșire, dar nu-i adevărat. Nimeni nu i-a crezut dezmințirile. În plus, a jucat un rol activ în relația cu SUA. Întodeauna s-a crezut că fusese agent dublu, că lucra și pentru aliați, și pentru naziști. Faptul nu s-a putut demonstra, dar se va afla curând, fiindcă se vor cunoaște o serie de interviuri pe care le-a acordat în timpul vieții ziarului De Volkkrant, cu condiția să nu-i fie publicate decât după moarte”.

Gerrit Jan cerceta o afacere tulbure, fără să știe că Prințul Bernhard era implicat în ea până în gât. Cu toate că era obișnuită cu constantele scandaluri pe care acesta le provoca, opinia publică olandeză a fost profund afectată: „La începutul lui mai 1975, unui coleg american și mie ne-a parvenit informația că avea să izbugnească un mare scandal. Ne-am mobilizat, fiindcă știam că era vorba despre un înalt funcționar implicat într-un caz de corupție legat de compania Lockheed Corp dar, spre marea noastră surpriză, am aflat că era vorba chiar despre Prințul Bernhard. Scandalul a fost național, fiindcă el primea mită un milion de dolari pentru promovarea în întreaga Europă a produselor companiei de armament Lockheed. Din această cauză, i s-au retras funcțiile de reprezentare oficială și nu i s-a mai permis să poarte uniforma Armate olandeze”.

Viața de familie a lui Bernhard a fost aidoma celei publice, după cum subliniază Jan: „Avea copii din afara căsătoriei, doi în Franța, doi la Londra, și nu și-i putea întreține din venuturile de Prinț, așa că avea nevoie de mila de la Lockheed”. Corespondentul arată că, la logodna Reginei Juliana cu Bernhard, „nimeni n-avea încredere în el, din cauza trecutului său. Nu s-au căsătorit din dragoste; poporul l-a acceptat, fiindcă se temea ca prințesa să nu rămână fată bătrână, căci n-avea un fizic prea plăcut, iar el a fost primul care a acceptat să se căsătorească cu ea”.

Cu tot entuziasmu său inițial, Prințul avea să înțeleagă cu timpul că misiunea sa legată de Clubul Bilderberg nu era simplă, și necesita mari doze de răbdare: „E dificil să reeduci oamenii educați în spirit naționalist. E foarte greu să-i convingi să renunțe la o parte din suveranitate în favoarea unei instituții supranaționaliste”.

Joseph H. Retinger

Intrigant de mâna întâi, Joseph Retinger a fost o piesă esențială în opera de cimentare a unității europene; deși e foarte greu să afli date din viața sa, majoritatea sunt oferite de Martin Lozano, care ne va fi de folos și pentru a defini profilul lui Rockefeller.

 

Joseph H. Retinger

Joseph H. Retinger

Retinger s-a născut la Cracovia în 1887, într-o familie bogată de origine iudeo-austriacă, iar de educația lui s-a ocupat un membru al Societății Fabiene. Când a împlinit optsprezece ani, a plecat să studieze Literele la Paris, unde a avut primele contacte cu sferele sociale înalte. Prietenia cu colonelul american Mendell House l-a ajutat să adere la activitățile Mesei Rotunde și ale CFR. A dus o viață aventuroasă, cu călătorii neîntrerupte, care l-au aruncat pe scenele politico-diplomatice ale conflictelor europene din prima jumătate a secolului al XX-lea. Activitatea lui frenetică se caracterizează printr-un paralelism șocant cu aventurile celebrilor agenți itineranți ai francmasoneriei iluministe.

La Paris, a studiat și la Școala de Științe politice; apoi, la Munchen, a studiat psihologia. Mai târziu, în 1914, s-a înscris la London School of Economics, unde a menținut contacte intense cu cercurile fabiene britanice din jurul acestei instituții influente. Inițiat în francmasoneria suedeză, aplecat în Statele Unite, unde și-a extins relațiile la nivel înalt. În Mexic, a sprijinit înființarea Partidului Revoluționar Instituțional, și, mandatat de acesta, a purtat tratative diplomatice cu Vaticanul. În fine, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Joseph Retinger și-a construit o magnifică rețea de contacte și relații de influență, care se întindea în întreaga Europă și în toată America. Despre el se spune că, de cum ridica receptorul, putea vorbi cu președintele Statelor Unite. Cu toată restrânsa lui importanță publică, a avut o mare influență în cele mai discrete și selecte anticamere ale puterii. Subliniindu-i rolul și discreția, Bernhard de Olanda i-a adus un ultim omagiu în acești termeni: „Istoria cunoaște numeroase persoane importante care, în viață, au fost centrul atenției generale. Ele au fost admirate și lăudate de toți și nimeni nu le ignoră numele. Există, totuși, și altele, a căror influență, mai mare, le-a marcat personalitatea pe timpul vieții, deși nu sunt cunoscute decât într-un cerc foarte restrâns de inițiați. Joseph Retinger a fost una dintre aceste persoane”. (Bulletin no. 5 du Centre de Culture Europeen).

David Rockeffeler

Prințului Bernhard al Olandei și lui Retinger li se atribuie titlul de părinți ai Clubului Bildenberg fiindcă l-au promovat în Europa și SUA. Dar tatăl autentic al acestuia a fost, din umbră, multimilionarul David Rockefeller care, printre alte multe calități, o avea și pe aceea de mason. El a pus în practică acest proiect ambițios cu proprii lui bani, așa cum mai înainte procedase și cu Trilaterala, pe care o vom analiza în continuare.

 

David Rockefeller

David Rockefeller

Primul protagonsit al legendarei saga a familiei Rockefeller a fost John Davison Rockefeller, care s-a născut în 1839, la Richford (New York), într-o familie care descindea din imigranți iudeo-germani, sosiți în Statele Unite în 1733. După o lungă experiență în domeniul petrolier, acesta a înființat de unul singur compania Standard Oil și, plecând de la ea, a fost protagonistul unei ascensiuni imparabile, care a culminat cu dominația practic absolută a trustului Rockefeller în industria petrolului. În această ascensiune, și-a zdrobit concurenții prin tot soiul de vicleșuguri, extorsiuni, mituiri și ilegalități. Expresia preferată a fondatorului dinastiei era „Dumnezeu să binecuvânteze Standard Oil”, iar lozinca imperiului său economic este: „Pentru binele omenirii”. Una dintre căile prin care și-a consolidat imperiul a fost penetrarea băncilor, care a culminat în 1955 cu fuziunea dintre Chase National Bank și Bank of the Manhattan Company, legată de grupul Warburg, din care a rezultat Chase Manhattan Bank, prezidată, începând din 1969, de David Rockefeller, nepotul fondatorului dinastiei și actualul patriarh. Tatăl dău, John John D. Rockerfeller, a creat o serie de fundații filantropice, cărora le-a transferat mare parte din activele sale. De pildă, menționăm că Fundația Rockefeller a primit patru milioane de acțiuni de la Standard oil din New Jersey și două milioane de titluri de la Standard Oil din Indiana. Deși primul care a întrezărit avantajele filantropiei moderne a fost scoțianul Andrew Carnegie, familia Rockefeller avea să profite mai mult din acest înstrument valoros, fiindcă nu le-a folosit doar pentru a-și îmbunătăți imaginea, ci și pentru a-și camufla reglările de conturi anti-trust. Ca și cum n-ar fi destul, fundațiile sunt scutite de plata impozitelor.

Aceste instituții au dispus în ultimele cinci decenii de o putere și o influență hotărâtoare în elita politică și financiară mondială, căci de la ele au provenit majoritatea actanților politicii americane din această perioadă. Și cei din perioada postbelică, dar și cei care au preluat ștafeta în generația următoare, veneau direct din organele de conducere ale fundațiilor, mă refer la Walt W. Rostow, Zbigniew Brezezinski și Henry Kissinger.

Încă din 1936, Fundația Rockefeller era un precursor în domeniul controlului natalității. Morala epocii nu cadra cu asimilarea teoriilor anticonceptive, dar trecerea timpului și o campanie propagandistică eficientă au înlăturat nenumărate obstacole în calea acestora. „La sfârșitul anilor 1950, controlul natalității ajunsese una dintre prioritățile politicii externe americane”, arată scriitorul Martin Lozano. „Într-atât, încât în 1958, Departamentul de Stat a adoptat teza generală conform căreia tocmai creșterea demografică era cel mai mare obstacol al dezvoltării economice și sociale și al menținerii stabilității politice în țările Lumii a treia. Mare parte din bugetul alocat de administrația americană controlului natalității în zonele subdezvoltate provenea tradițional de la Fundațiile Ford și Rockefeller, al căror proverbial altruism se manifestă li în lumea occidentală prin aportul multimilionarilor la cauza favorabilă avortului.

Pe aceeași cale, Fundațiile Rockefeller au finanțat mișcări pseudospirituale moderne, și chiar secte precum Hare Krishna. David Rockefeller a subvenționat personal felurite societăți pseudo-inițiatice, care dau asigurări că reprezintă tradiția pierdută, cum e cazul celei numite AMORC.

Clanul subvenționează și campaniile politice ale candidaților apropiați cauzei. În 1950, Robert Taft, candidat la președenție, a denunțat faptul că „începând din 1936, pe toți candidații republicani la președinția Statelor Unite i-a nominalizat Chase Manhattan Bank”. Puterea lui David Rockefeller s-a întins asupra unei imense rețele de influențe și relații sociale, țesute în spațiu și timp de către fundațiile trustului, ca și asupra posturilor de primă categorie ocupate în organizații precum Round Table, Consiliul Relațiilor Externe, Comisia Trilaterală ori Clubul Bilderberg, fără a mai pomeni de președinția Băncii Chase Manhattan. Autentica sa putere nu rezidă în organizațiile politice, ci în organismele de acest tip. În cartea sa autobiografică intitulată Random Reminiscenses, David Rockefeller a afirmat că, „una dintre instituțiile care ne-a ajutat cel mai mult a fost Departamentul de Stat”.

Clanul Rockefeller n-a ezitat să obțină beneficii din momentele cele mai delicate care au caracterizat aceste ultime secole, negociind cu criminali și dicatori de tot soiul, în vremuri de pace dar și de război. Atât Războiul din Vietnam, cât și cel arabo-israelian din 1973, au provocat numeroase denunțuri, în care trusturile petroliere (printre ele, EXON și SOCONY ale lui Rockefeller) erau acuzate că obțineau beneficii din prima, și o promovau pe a doua, în scopul de a determina creșterea prețurilor la țiței. Așa au afirmat jurnalul Washington Observer și jurnalistul de investigație C. Baker în cartea sa intitulată Rockefeller și marea farsă a crizei energetice (The Great Rockefeller Energy Hoax, 1974).

Împreună cu Fundația Carnegie, clanul a finanțat programe de selecție rasială și eugenie în Germania nazistă.

Pe plan internațional, David Rockefeller este cel mai cunoscut membru al clanului. Din anii 1960 și până astăzi, el a dat ocol planetei în avionul cu reacție personal, pentru a se întâlni și negocia cu șefi de stat și prim-miniștri de orice sorginte ideologică. Peste tot a fost primit cu respect reverențios, mai ales în țările fostului lagăr sovietic. Această ultimă circumstanță a fost comentată de George Gilder, un intim al familiei, în următorii termeni: „Când David se duce în Rusia, e tratat ca un rege. Și e curios că nimeni nu-i în stare să facă reverențe, să laude și să proslăvească un Rockefeller la fel de bine ca marxiștii”.

Timp de treizeci și cinci de ani, acest membru al prolificei dinastii a fost președinte al Chase Manhattan Bank, de unde a extins în întreaga lume urzeala de interese economico-politice a Statelor unite. În plus, deși este acuzat că a menținut relații obscure cu dicatatori de talia lui Saddam Hussein și Augusto Pinochet, se apără astfel în autobiografia sa: „Mi-ar plăcea să fi făcut lucrurile mai bine, dar n-am făcut nimic atât de grozav, încât să mă căiesc”. Preferă să fie cunoscut pentru mecenat și binefaceri, duse la bun sfârșit prin intermediul Fundației Rockefeller.

După cum notează cercetătorul Jim Marrs, „perspectiva unei singure lumi” a familiei Rockefeller este menționată în raportul anual din 1997 al Fundației. Nepoata lui David, Abby M. O`Neil, pe atunci președinta acesteia, a scris că Fundația avea drept scop: „promovarea unei strategii mondiale cu o perspectivă globală explicită și un accent pus pe convergența acordurilor naționale și internaționale”.

Familia Rotschild

Pe lângă Rockefeller, mai există pe arena internațională un nume-cheie: Rotschild. De origine iudeo-germană, numele acestei familii este protagonistul evenimentelor politico-economice din ultimele două secole, deoarece ea este unul dintre responsabilii implicați în modelarea lumii de azi.

 

Blazonul familiei Rotschild

Blazonul familiei Rotschild

Mayer Amschel (1744-1812), francmason important, a înființat la Frankfurt o casă bancară specializată în afacerile care aveau să facă familia bogată și puternică: creditul acordat caselor regale, deși familia a făcut avere și cu comerțul pe scară largă (bunuri de lux, furnituri militare), contrabanda, plecula financiară, schimburile internaționale și decontarea polițelor. După unii cercetători, averea familiei s-a născut plecând de la banii lui Wilhelm al IX-lea, care vindea mercenari germani celor ce luptau contra independenței Americii. După cum scrie David Icke, clanul „a dobândit controlul Băncii Angliei. Dacă se purta un război, familia Rotschild era în spatele acestuia, stimulând conflictul și finanțând ambele tabere”.

 

Mayer Amschel Rotschild

Mayer Amschel Rotschild

Din motivele rasiale și antiseminte existente în epocă, Mayer și-a schimbat numele originar, Bauer, în cel de Rotschild, pe care l-a luat de la scutul roșu (rot schild) care împodobea casa unde locuiseră strămoșii lui în ghetoul din Frankfurt. La începuturile industrializării europene, familia Rotschild s-a consacrat cu succes și finanțării unor sectoare în dezvoltare, precum căile ferate, mineritul, metalurgia.

Epoca războaielor din preajama Revoluției franceze și a imperiului napoleonian (1972-1815) i-a permis lui Mayer Amschel să-și extindă afacerea în întreaga Europă, să deschidă sucursale conduse de cei cinci fii (a mai avut, în puls, și cinci fiice); cel mai mare dintre ei, Amschel Mayer (1773-1855) a rămas la casa centrală din Frankfurt, ajutându-și tatăl și luându-i locul după moarte.

 

Amschel Mayer Rotschild

Amschel Mayer Rotschild

Al doilea fiu al fondatorului, Salomon Amschel (1774-1855), a creat în 1820 sucursala din Viena, care a rămas deschisă până când naziștii au anexat Austria, iar el a fugit de persecuția antisemită (1934). Pentu serviciile aduse de familia Rotschild casei imperiale de Habsburg, aceasta i-a înobilat, făcându-i baroni pe cei cinci fii ai lui Mayer Amschel.

 

Salomon Amschel Rotschild

Salomon Amschel Rotschild

Al treilea dintre ei, Nathan (1777-1836), s-a ocupat de prima sucursală deschisă în străinătate, cea din Anglia (1804), instalată ma întâi la Manchaster, și mai târziu la Londra, unde funcționează și acum. Ramura britanică a familiei Rotschild, integrată în viața națională, și-a asumat conducerea (ereditară) a evreilor englezi, cărora le-a oferit primul reprezentant în Parlament.

 

Nathan Rotschild

Nathan Rotschild

Fratele său, Karl (1778-1855), a condus sucursala din Napoli, închisă la începutul secolului al XX-lea.

 

Karl Mayer Rotschild

Karl Mayer Rotschild

Cel mai mic dintre frați, James (1792-1868), s-a ocupat de importanta sucursală din Paris, fondată pe vremea lui Napoleon (1811). Din această generație, James și Nathan au fost bancherii cei mai calificați ai familiei, și, pe lângă faptul că au condus primele două sucursale mai importante, au fost și liderii consorțiului de familie, ducându-l pe culmi, la calitatea de principal grup bancar mondial, la jumătatea secolului al XIX-lea. Începând cu a doua generație de bancheri, familia Rotschild a combinat cu abilitate fidelitatea față de interesele familiei cu inserția în societățile de primire, în ale căror cercuri de afaceri au ajuns să ocupe poziții de conducere. Pentru a menține coeziunea întinsei rețele de familie, au practicat frecvent endogamia și, în orice caz, au încercat cel puțin să contracteze căsătorii în cadrul comunității evreiești. Cu toate acestea, poziția lor hegemonică în finanțele europene a început să decadă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în fața concurenței altor grupuri europene și americane.

 

James Mayer Rotschild

James Mayer Rotschild

Alt sprijin a fost oferit imperiului său financiar de către Prințul de Thurn und Taxis, care deținea monopolul poștelor, și i-a putut informa despre conținutul scrisorilor ce făceau cunoscute date-cheie, înainte ca acestea să parvină guvernului. Legătura lor de putere se vădește în următoarea anecdotă: Mayer Rotschild lucra la biroul său, când sosește Prințul: „Luați-vă un scaun”, îl invită. Musafirul reacționează orgolios: „Sunt Prințul de Thurn und Taxis!”. Rotschild îi replică senin: „Foarte bine, atunci luați-vă două scaune!”.

Rotschild a înțeles foarte repede valoarea informațiilor, organizând propriul serviciu de poștă. După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, a câștigat milioane la bursa din Londra, deoarece Nathan Rotschild era informat despre cursul evenimentelor cu câteva ore înaintea guvernului.

După moartea lui Mayer Amschel, în 1812, secretarul lui Metternich a scris: „Ei sunt evrei obișnuiți și ignoranți, cu un aer respectabil. Dar au un instinct valoros, care îi ajută să intuiască ceea ce este corect și, dintre două lucruri corecte, pe cel mai bun. Sunt cei mai bogați oameni din Europa”.

Familia Rotschild a simpatizat cu cauza sionistă și a fost cea mai mare protectoare a evreilor care, făcând pionierat, au emigrat în Palestina, pentru a se stabili acolo în calitate de coloniști. Este importantă în acest sens activitatea unuia dintre fiii lui James, Edmond (1845-1934), care a finanțat crearea celei de-a doua colonii evreiești în Israel, alcătuită din emigranți sosiți din Rusia, când Palestina mai era încă sub dominație turcească: Rizhon LeZiyyon (1882). Un neport de-al lui Nathan, Lionel (1868-1937), a fost un cunoscut zoolog (deși se ocupa în paralel și de afaceri bancare) și fondator al Muzeului de Istorie Naturală Rotschild din Londra. A fost membru al Camerei Comunelor și unul dintre marii adepți ai sionismului. Lui i-a adresat Lordul Balfour o scrisoare, în care guvernul britanic se declara dispus să creeze un „cămin național” pentru everi în Palestina. (Declarația Balfour din 1917, fundamentul ulterior al statului Israel).

Tot banii (sub formă de împrumuturi) familiei Rotschild au ajutat și la lansarea familiei Rockfeller.

Material preluat din cartea „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii” de Cristina Martin

Share

Lasa Comentariu