Iliescu – partea a III-a

// 10 May 2011 // Dosare inedite, Romania azi

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Un Pristanda al Securității

Despre cum a fost primit la Timişoara Ion Iliescu spune in dialogul său cu Vladimir Tismăneanu: „Sigur că situaţia mea era puţin ambiguă: nu fusesem exclus din Comitetul Politic Executiv, am rămas ca membru supleant şi mă chemau la şedinţe. Era o situaţie cam stranie, pentru că primul secretar, Telescu, era şi el membru supleant şi nu prea pricepea care este statutul meu. Unii se gândeau că poate o să-i iau locul lui Telescu. Telescu avea chiar şi o anumită suspiciune, retinere faţă de mine, după aceea, am rămas în relaţii foarte apropiate; a văzut nu numai că nu îl subminez, dar îl ajut efectiv. Iar colegii de muncă şi oamenii cu care am avut de-a face m-au primit chiar cu foarte multă căldură, căldură umană, am simţit multe asemenea manifestări ale simpatiei. Eram şi obiect» interesant de studiat de aproape, dar, în acelaşi timp, era şi o solidaritate umană vădită”.

Ion Iliescu nu face niciun efort pentru a merge până la capăt cu explicarea acestei reacţii faţă de un activist care, două decenii mai târziu, se autocompătimeşte în postura de trimis de Ceauşescu în exil la Timişoara, văzută ca un fel de Siberie a României. El vrea să credem că simpatia, căldura celor din jur îşi aveau izvorul în personalitatea sa de excepţie şi, de ce nu?, într-un soi de dezacord al activului de părtid timişorean cu măsura căreia îi căzuse victimă. E o lege a mizeriei umane cea potrivit căreia cel căzut de la putere nu beneficiază de altceva decât de noi spini înfipţi în coastă. Ion lliescu pare a fi- cel puţin în amintirile sale – un caz aparte. Să fi fost activiştii comunişti timişoreni întruchiparea omului nou, visat de Ceauşescu, om nou, care, spre deosebire de cel vechi, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea faţă de cel căzut? Nici vorbă de aşa ceva. Ca de obicei la Ion Iliescu, între relatare şi interpretare se aşază o diferenţă substanţială. Relatarea e corectă. Interpretarea e total greşită. Explicaţia reacţiei aparte a activului timişorean trebuie căutată în felul special în care Comunicatul prezentase întregii nomenklaturi măsura. Indiferent de ce s-a petrecut în realitate, pentru nomenklatura, care ştia să interpreteze până şi punctuaţia unui Comunicat oficial, Ion Iliescu nu trece drept un om căzut.

Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu pe un santier de constructii industriale, in anul 1978

Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu pe un santier de constructii industriale, in anul 1978

Să ne situăm în timpul de acum trei decenii şi ceva. Activiştii de la Timişoara, asemenea celorlalţi activişti din ţară, vedeau în funcţia lui Ion Iliescu de la judeţeană de partid un moment de trecere, ba mai mult, chiar o trambulină pentru saltul într-un post mult mai important decât cel de secretar cu Propaganda al CC al PCR. Intregul Aparat ştia ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după 1965, datorată febleţei lui Nicolae Ceauşescu faţă de el. Şi întregul Aparat nu interpretase afacerea cu dorinţa de a merge la judeţeană, pentru a-şi îmbogăţi experienţa, altfel decât ca pe o manevră pentru o funcţie de mare însemnătate în Partid sau în Stat. Dar cea mai bună dovadă că la Timişoara aşa-zisa victimă a nazurilor dictatoriale se bucura de o situaţie aparte o reprezintă atitudinea Securităţii: „Spre exemplu, la Timişoara, inspectorul şef al Internelor, care coordona şi Miliţia, şi Securitatea, mi-a atras atenţia, într-un moment când ne aflam singuri, în afara oraşului, să fiu prudent, că sunt urmărit pas cu pas şi sunt înregistrat, şi acasă, şi la birou, peste tot. Dar mi-a spus: «Nu noi o facem, nu cei de aici, de la judeţ». Tocmai atunci se afla la Timişoara Pacepa, la o şedinţă de bilanţ a inspectoratului şi, fără să-l numească, mi-a spus: «Ei sunt, de la centru, care te supraveghează» “. N-avem nicio îndoială că Ion Iliescu era monitorizat de Securitatea de la Centru la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

După cum vorbeşte Ion Iliescu în anii postdecembrişti, ai crede că era urmărit în ipostaza de Duşman al Poporului. In realitate, ţinând cont de context, Ion Iliescu fusese pus sub su­praveghere pentru a i se verifica loialitatea faţă de Ceauşescu. Şi dacă ne gândim la revenirea sa ulterioară, el şi-a confirmat loialitatea. Gestul mai marelui Securităţii din Timişoara e unul de Pristanda. Poliţaiul din Caragiale caută să se pună bine şi cu hăituitul Caţavencu, ştiind din experienţă că acesta s-ar putea împăca cu cuplul Zoe-Tipătescu sau – şi mai şi – ar putea ajunge ştab peste judeţ. Un calcul asemănător îşi face şi şeful de la Timişoara. Ion Iliescu era steaua urcătoare a Partidului. Cel puţin aceasta era credinţa nomenklaturii şi a Securităţii. Fusese trimis la Timişoara, ca secretar cu Propaganda, fără a fi scos din Comitetul Executiv.

Circulau o sumedenie de zvonuri despre relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu se va fi supărat pe tânărul căruia îi înlesnise cea mai spectaculoasă ascensiune în ierarhia de partid. Şi dacă lui Nicolae Ceauşescu îi trece supărarea şi Tovarăşul Iliescu revine la vârf?! De ce să nu se aranjeze el de pe acum? La nivelul celui care 1-a avertizat pe Ion Iliescu astfel de gesturi sunt imposibile dacă nu s-ar şti că avertizatul e „de-al nostru”. Ar fi procedat aşa respectivul şi cu Corneliu Coposu?! Şi atât Şeful Securităţii, cât şi ceilalţi membri ai nomenklaturii, nu se înşelaseră. După câtva timp, la 9 noiembrie 1974, Ion Iliescu e promovat în fruntea judeţului Iaşi, unul dintre cele mai importante judeţe ale ţării. Pe 28 noiembrie 1974 e ales membru plin al CPEx. La 2 aprilie 1979 devine membru al Consiliului de Stat, iar la 28 august 1979, după încheierea perioadei de la Iaşi, devine preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, funcţie pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când e trimis ca director al Editurii Tehnice. Chiar şi în funcţia de director de editură, Ion Iliescu nu e un simplu şef din domeniul cultural, precum Valeriu Râpeanu sau Mircea Sântimbreanu. Pentru cei de la Consiliul Culturii, pentru nomenklatură, el rămâne mai departe Tovarăşul Iliescu. Revoluţia îl găseşte, totuşi, într-un post de şef şi nu ca simplu inginer.

Elena Ceausescu si Ion Iliescu relaxandu-se intr-o vacanta in Moldova, in anul 1976

Elena Ceausescu si Ion Iliescu relaxandu-se intr-o vacanta in Moldova, in anul 1976

De ce l-a trimis Ceaușescu la o județeană de partid

Ion Iliescu nu oboseşte a preciza, după decembrie 1989, că nu el a cerut să fie trimis la judeţeană. Nu ne sunt cunoscute documentele secrete ale momentului. Liderii comunişti din vremea respectivă nu îndrăznesc să spună adevărul. In lupta pentru supravieţuirea postdecembristă, Ion Iliescu le-a fost şi le este un aliat de nădejde. Având în vedere că Ion Iliescu trecea drept preferatul lui Nicolae Ceauşescu, nu-i exclus ca ei să fi avut o discuţie între patru ochi, de care Ion Iliescu de azi nu mai vrea să-şi amintească. S-ar putea să nu fi cerut el plecarea la judeţeană. S-ar putea să-i fi propus sau impus Nicolae Ceauşescu.

Dacă e aşa, nu-i obligatoriu ca măsura să fi ascuns intenţii duşmănoase faţă de Ion Iliescu. Să recapitulăm. In 1971, Ion Iliescu avea doar 41 de ani. Tradiţia comunistă cerea pentru funcţia de secretar al CC al Partidului o vârstă mai mare. Nicolae Ceauşescu nu se înşela când îl considera tânăr. Dar fostul secretar general nu se înşela mai ales când îi spunea că „mai are de învăţat”.

Ion Iliescu urmase până atunci o carieră tipică, exemplară chiar, de aparatcik. Nu venise într-o funcţie pe linie de partid din producţie, din gazetărie măcar, cum se întâmplase cu Dumitru Popescu. Fusese ceea ce Nicolae Ceauşescu numea revoluţionar de profesie. De mic, făcuse parte din rândurile nomenklaturii.

Sotii Ceausescu, sub atenta supraveghere a lui Ion Iliescu, concureaza la aruncatul cercurilor la punct fix (in 1976)

Sotii Ceausescu, sub atenta supraveghere a lui Ion Iliescu, concureaza la aruncatul cercurilor la punct fix (in 1976)

Nicolae Ceauşescu fusese cel puţin cizmar. Cunoscuse viaţa obişnuită, cu imensele dificultăţi. De mic, Ion Iliescu mersese doar cu automobilul pus la dispoziţie de partid, şi nu tramvaiul luat din staţia supraaglomerată, cumpărase de la magazinele nomenklaturii şi nu de la Alimentară, i se dăduse locuinţă de către Gospodăria de partid şi nu umblase el pe la ICRAL, ca să obţină una, în Militari sau în Drumul Taberei. Ca activist, apoi, lucrase numai şi numai la Centru, în cabinete. Nu condusese niciodată un oraş, un sat, o întreprindere, într-un cuvânt, un colectiv de oameni simpli, cu miile lor de probleme, pe cât de neimportate pentru şefi, pe atât de importante pentru ei.

Nu numai în teoria de partid, dar şi în realitate, unui asemenea activist îi lipsea experienţa politicii concrete, a contactului cu problemele oamenilor. O asemenea experienţă, absolut necesară pentru politicianul ambiţios care era el, nu putea fi dobândită decât muncind la o judeţeană de partid. Aici, nivelul judeţenei de partid, activistul se confrunta cu miile de probleme ale vieţii, cu exigenţe decurgând din asigurarea traiului zilnic pentru oamenii simpli. Abia aici, la judeţ, activistul cunostea adevăratele probleme ale oamenilor, era obligat să rezolve chestiuni la care nici nu se gândise mai înainte.

Era pentru Nicolae Ceauşescu doar un pretext de a scapa de Ion lliescu? Nu credem. Toate gesturile Secretarului General dezvăluie o neobişnuită preocupare de a-l proteja pe mai tanărul său favorit. După trimiterea la judeţ, Ion Iliescu rămâne mai departe membru supleant al CPEx. Cine cunoaşte relatiile ierarhice din Partid îşi dă seama că adevărata putere a unui activist n-o dădeau funcţiile executive, ci locul în instanţele conducătoare ale formaţiunii. Din nevoia de a trece pedepsit de Nicolae Ceauşescu pe motive politice, Ion lliescu îşi rescrie trecutul, înfăţişându-se drept o victimă a dictatorului. Dacă voia să-l pedepsească, Nicolae Ceauşescu îl dădea afara din toate funcţiile şi-l trimitea inginer pe un şantier de hidroamelioraţii.

Baronii Partidului îl luaseră la ochi

Să ne întoarcem la Expunerea lui Nicolae Ceauşescu din finalul Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative. Fostul Secretar General menţionează, chiar la începutul pasajului dedicat lui Ion Iliescu, observaţiile critice făcute la adresa intervenţiei secretarului cu Propaganda al CC al PCR de Virgil Trofin: „Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că în spiritul muncii colective trebuie să ne facem toţi autocritica”.

Ion Iliescu, sub privirile lui Mihai Ispas si Petre Roman, vorbeste la telefon din sediul CC

Ion Iliescu, sub privirile lui Mihai Ispas si Petre Roman, vorbeste la telefon din sediul CC

Virgil Trofin era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 12 august 1969. Din 20 decembrie 1968, activa ca Secretar al CC al PCR cu probleme organizatorice. La Plenara Comună a CC al PCR şi a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale din 25-26 noiembrie 1981, e exclus din CC al PCR, sancţionat cu vot de blam cu avertisment şi trimis director al IAS „Mircea Vodă” din judeţul Călăraşi. La momentul Consfătuirii din 9 iulie 1971 e însă, graţie funcţiei de Secretar cu Organizatoricul, al doilea om în Partid, după Nicolae Ceauşescu.

Discursul lui Virgil Trofin, publicat în „Scînteia”, nu face nici o referire la Ion lliescu. Sau „Scînteia” a publicat forma retuşată a discursului, la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, care voia să-l menajeze pe Ion Iliescu, înainte de a avea o discuţie cu el între patru ochi. Sau afacerea s-a petrecut în partea a doua a reuniunii, când, potrivit Comunicatului din „Scînteia”, 11 iulie 1971, în sală au rămas doar activiştii de vârf: „La ultima parte a şedinţei au participat membri ai Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent al CC al PCR, miniştri, conducători ai instituţiilor centrale”.

Sunt toate datele ca să credem că mustrarea lui Virgil Trofin a avut loc în realitate. De ce a făcut-o? Răspunsul ni-l dă mirarea lui Ion Iliescu din dialogul cu Vladimir Tismăneanu despre faptul că nici unul dintre baronii partidului nu-i luase apărarea: „Chiar şi Maurer şi Bodnăraş îmi arătau simpatie. Insă, din respect pentru adevărul istoric, trebuie amintit că absolut nici unul dintre ei, atunci, în 1971, nu a ridicat măcar problema: de ce după numai şase luni de la desemnarea ca secretar trebuie înlocuit Iliescu ? Se poate pune, deci, întrebarea: de ce nu a iscat acel moment nici o reacţie de respingere, de rezistenţă din partea unor oameni mai luminaţi, pentru că asemenea oameni existau, totuşi?”.

Mărturiile lui Dumitru Popescu dezvăluie că Nicolae Ceauşescu avea o adevărată slăbiciune pentru Ion Iliescu. Numai aşa se explică faptul că, deşi Ion Iliescu refuză propunerea transmisă de Dumitru Popescu, fostul Conducător se mulţumeşte să râdă şi, culmea!, îl promovează în funcţia de Secretar cu propaganda al CC al PCR. Fie şi dacă Nicolae Ceauşescu din 1971 ar fi fost zbirul descris de Ion Iliescu după decembrie 1989, reacţia sa la refuzul lui Ion Iliescu trădează o slăbiciune. Slăbiciunea faţă de Ion Iliescu ar explica şi formu­larea blândă din Comunicatul CPEx, ca şi promovarea ulterioară a lui Ion Iliescu. Că după venirea lui Gorbaciov la putere, Nicolae Ceauşescu se schimbă radical, e o altă poveste. In 1971 – e limpede – Ion Iliescu se dovedeşte preferatul lui Nicolae Ceauşescu.

Ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după venirea lui Ceauşescu la putere va fi stârnit nemulţumirea baronilor din Partid. Comportamentul faţă de Dumitru Popescu nedezvăluie că favoritul lui Nicolae Ceauşescu nu se purta deloc amabil cu colegii săi de conducere mai tineri sau mai vârstnici. Printre ei se număra, desigur, şi Virgil Trofin, fostul şef direct al lui Ion Iliescu. Şi cum se întâmpla deseori într-un C.C. al PCR măcinat de intrigi, de lovituri sub centură, Virgil Trofin, baron de pe vremea lui Dej, n-a scăpat prilejul să-i adminis­treze un ghiont. Mai ales că, ţinând cont de ambiţiile lui Ion Iliescu, dar mai ales de slăbiciunea pe care o avea faţă de el Nicolae Ceauşescu, Virgil Trofin îşi simţea ameninţat locul numărul doi în Partid. De la secretar cu Propaganda la secretar cu Organizatoricul nu era decât un pas! Nu-i exclus ca, după incidentul relatat de Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu să fi ajuns şi el la concluzia că Ion Iliescu avea nevoie de o şcoală a vieţii. Şi cum Ion Iliescu era simpatia sa, un tânăr pe care pariase în procesul de lichidare a conservatorismului dejist, trimiterea la o judeţeană de partid se născuse din sincera preocupare de a face din tânăra speranţă a Partidului un politician de realităţi, net diferit de politicianul de cabinet de până atunci.

In acelaşi timp, prin trimiterea la o judeţeană de partid, Nicolae Ceauşescu dădea satisfacţie numărului tot mai mare de colegi de-ai săi nemulţumiţi de semnele trufiei, tipice pentru cel promovat prea iute şi îngrijoraţi de ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu, de ipostaza acestuia de stea urcătoare a Partidului. Dar nu numai atât. Virgil Trofin exprima sentimentul tuturor la auzul discursului ţinut de proaspătul secretar al CC al PCR. Din 1967, Ion Iliescu lucrase la Tineret. Până atunci, fusese şeful Secţiei de Propagandă. Sub directa sa îndrumare, direcţionat, desigur, de Nicolae Ceauşescu, Tineretul beneficiase de o evidentă politică de deschidere. Acum, prin Tezele din iulie, Nicolae Ceauşescu punea capăt acestei poli­tici, denunţând-o cu huiet.

Ion Iliescu, aflat in campanie electorala, se adreseaza locuitorilor din Craiova adunati in Piata Centrala (3 mai 1990)

Ion Iliescu, aflat in campanie electorala, se adreseaza locuitorilor din Craiova adunati in Piata Centrala (3 mai 1990)

In intervenţia sa, Ion Iliescu e de acord cu criticile aduse de Nicolae Ceauşescu politicii de până atunci şi se angajează că va transpune în viaţă noua orientare. Logic ar fi fost ca Ion Iliescu să-şi facă autocritica. In discursul său, Ion Iliescu mustrase ceea ce el numise excesul de până atunci în politica de deschidere. Asta însemna că-şi asuma teza lui Ceauşescu despre greşelile comise de partid până atunci. Ion Iliescu fusese însă cel care răspunsese de domeniile semnalate în discursul său ca fiind afectate de greşelile liberalismului excesiv. Normal, logic era să-şi asume responsabilitatea pentru anii când dirijase aceste domenii. Şi, fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de trecutul propriu, procedând la autocritică. Nicolae Ceauşescu punea punctul pe i exprimându-şi nemulţumirea faţă de stilul pe care-l mărturisea discursul lui Ion Iliescu: „Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă, nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo”.

Ca și cum nici n-ar fi trecut pe-acolo

Nicolae Ceauşescu a murit la zidul de la Târgovişte în decembrie 1989. Dacă ar fi trăit şi i-ar fi citit fostului colaborator interviurile, articolele, cărţile, inclusiv cea scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, s-ar fi grăbit să ne trimită la Cuvântarea sa din 9 iulie 1971. In ultimii ani, Ion Iliescu s-a pronunţat extrem de sever asupra unor tare ale României postlecembriste. A rostit cuvinte grele, bine primite de electoratul său, împotriva prăpastiei care se adânceşte între bogaţi şi săraci, împotriva corupţiei în spectaculoasa ascensiune împotriva mizeriei politicianiste. Dorită ca recapitulare a destinului său de om politic, discuţia cu Vladimir Tismăneanu e şi o antologie a criticilor aduse de Ion Iliescu relelor din anii postdecembrişti.

Condiţia dialogului impune concizia. Astfel că din volum putem rupe citate memorabile. România se defineşte printr-o polarizare socială înspăimântătoare, care o apropie treptat,dar fatal, de republicile bananiere. Zice Ion Iliescu: „Oamenii o duc şi aşa greu, sărăcia este o dominantă, încă, în viaţa noastra.Dar când sărăcia mai este însoţită şi de asemenea fenomene antisociale, uneori stridente, cu oameni care se îmbogăţesc peste noapte – şi este evidentă îmbogăţirea pe căi ilicite -, aceasta creează o stare de dezamăgire, de neîncredere. Fenomenul coruptiei afectează fibra morală a societăţii, ceea ce mi se pare a fi lucrul cel mai grav”. In primii ani postdecembrişti – tună şi fulgeră Ion Iliescu – infrastructura agriculturii noastre a fost pusă la pământ: „S-au produs şi distrugeri fizice, cu mari pierderi pentru ţară. S-au lichidat şi s-au demolat instalaţiile pentru irigare, în zona de sud a ţării, au fost distruse grajduri, alte construcţii gospodăreşti. Unele studii vorbesc de distrugeri ale infrastructurii agricole de peste 10 miliarde de dolari. Când şi de unde vom mai investi noi o astfel de sumă în agricultură ? “.

Privatizarea s-a făcut la noi cu mari costuri sociale şi risipe economice. Ea a fost grav afectată de corupţie. Ion Iliescu e foarte dur în această chestiune: „ Unii au cumpărat doar în ideea de a vinde activele; au cumpărat cu bani foarte puţini şi au câştigat din vânzarea activelor – fie clădiri, terenuri, fie utilajele sub formă de fier vechi. Pentru aşa ceva, nu era nevoie de intermediari; statul putea foarte bine să scoată el la vânza­re activele şi măcar intra ceva la bugetul statului! Din păcate, asemenea privatizări, cu astfel de parteneri au costat economia naţională, în termeni de PIB, de locuri de muncă, de capacita­te de producţie”.

Toate bune şi frumoase! Venite de la un jurnalist, de la un istoric al imediatului sau de la un filosof pesimist, astfel de denunţări ale mizeriei româneşti din anii tranziţiei ar avea dreptul la aplauze, ba chiar la aplauze furtunoase, ca să cităm noi din stenograma unui discurs electoral cu mare priză la public. Din nefericire, ele aparţin unui politician care a condus practic România timp de 15 ani. A fost primul preşedinte al CFSN, primul preşedintele al ţării, a condus cel mai puternic partid românesc, a avut şi mai are încă autoritate asupra unei generaţii întregi de politicieni. In nenorocirile despre care vorbeşte cronicarul Ion Iliescu se află o cotă de care e responsabil, fără discuţie, politicianul Ion Iliescu. Nu spun că e o cotă uriaşă. Spun, pentru a nu pica în păcatul bunăvoinţei gratuite, că e o cotă mică. Fie şi pentru această cotă, Ion Iliescu ar fi trebuit să-şi recunoască responsabilitatea sa în dezastrele postdecembriste, despre care vorbeşte atât de bine. Şi, evident, să-şi facă autocritica. Nu să vorbească despre România postdecembristă, vorba tătânelui Ceauşescu, „ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo “.

Ion Cristoiu, Revista Historia, An XI, Nr. 109, ianuarie 2011

Share

1 Raspuns la “Iliescu – partea a III-a”

  1. […] sursa foto: desteptati-va.ro Publicat în 3 noiembrie 2011Autor ExpressulCategorii Noutati din BufteaEtichete iliescu […]

Lasa Comentariu