In cautare de aliante

// 3 May 2011 // Perioada Interbelica, Romania recenta

Semnarea Tratatului de la Versailles

Semnarea Tratatului de la Versailles

Instaurarea dictaturii regale s-a produs într-un moment în care avansul electoral al Gărzii de Fier se conjuga cu afirmarea tot mai viguroasă pe plan European a celui de al treilea Reich, promotorul politicii de revizuire a tratatelor de pace din anii 1919-1920, aflate la temelia statu-quo-ului versailez.

Odată desăvârșită unitatea națională, România a fost preocupată să-și apere suveranitatea națională și integritatea teritorială. S-a considerat că unul din cele mai eficace mijloace de a face frontierele intangibile era constituirea unui sistem de alianțe care să funcționeze de îndată ce vreunul din vecinii „revizioniști” – urmărind revizuirea tratatelor de pace și, pe această cale, a granițelor – ar fi încercat să modifice statu-quo-ul.

Trei erau statele limitrofe atașate politicii revizioniste: Ungaria, Rusia Sovietică (de la 30 decembrie 1922, URSS) și Bulgaria. Pentru a se pune la adăpost de intențiile lor revizioniste au fost edificate alianțe destinate să asigure României asistența militară în cazul unei agresiuni. Take Ionescu, cea mai strălucită inteligență a gândirii diplomatice românești din epocile modernă și contemporană, a fost inițiatorul tratatelor de alianță ale României cu Cehoslovacia și Iugoslavia (1921), care semnaseră ele însele un tratat de alianță (1920), punându-se astfel bazele Micii Înțelegeri, alianță destinată să ofere securitate statelor membre, amenințate de revizionismul ungar.

Take Ionescu

Take Ionescu

Take Ionescu, omul politic de larg orizont european, voia să cuprindă în Mica Înțelegere atât Polonia cât și Grecia, dar diferendele celei dintâi cu Cehoslovacia din cauza provinciei Tesin (Teschen), revendicată de Polonia, și ale celei de a doua cu Iugoslavia nu au permis realizarea ambițiosului proiect al lui Take Ionescu. El a izbutit numai să încheie o alianță româno-polonă (1921), al cărei principal obiectiv era apărarea în comun a celor două țări împotriva unei agresiuni sovietice.

Moscova a încercat prin toate mijloacele să împiedice încheierea acestei alianțe. Perioada în care guvernul sovietic s-a arătat cel mai conciliant în problema recunoașterii apartenenței Basarabiei la România și cea a restituirii tezaurului a fost în anii 1920-1921, când s-a desfășurat războiul sovieto-polonez și negocierile dintre Varșovia și București în vederea semnării tratatului de alianță. Kremlinul s-a arătat atunci dispus să recunoască apartenența Basarabiei la România, cu condiția ca aceasta din urmă să nu se alieze cu Polonia și să nu-i acorde sprijin în momentul declanșării atacului sovietic. De îndată ce campania Armatei Roșii împotriva Poloniei a eșuat și alianța româno-polonă a fost încheiată, guvernul sovietic a revenit la poziția sa rigidă de revendicare a Basarabiei. Ultima rundă de convorbiri între România și URSS, înainte de restabilirea relațiilor diplomatice, a avut loc la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), unde delegația română a respins cererea sovietică de a se organiza plebiscit în Basarabia. Poziția ei se explică prin înțelegerea corectă a obiectivelor urmărite de Moscova prin această cerere: crearea unor tensiuni între România și Aliați, ca urmare a unui precedent în rediscutarea frontierelor stabilite în anii 1919-1920 și intrarea unităților militare sovietice în Basarabia pentru a „asigura” libertatea exprimării votului.

Eșecul tratativelor de la Viena a fost urmat de răscoala de la Tatar-Bunar (15-17 septembrie), prodromul posibil al unei invazii a Armatei Roșii în Basarabia și, apoi, în Bulgaria, și de crearea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești (12 octombrie) pe malul stâng al Nistrului.

Anul 1924 a încheiat, prin lovitura încercată la 1 decembrie de comuniști la Tallinn (Estonia), seria acțiunilor violente de export al revoluției. Luptele pentru succesiunea lui Lenin și victoria lui Stalin și a tezei sale despre „posibilitatea construirii socialismului într-o singură țară”, adică în URSS, a concentrat atenția leadership-ului sovietic asupra situației interne, ceea ce nu a dus însă la dispariția României din orizontul de interes al Kremlinului. Stalin considera că țările limitrofe Uniunii Sovietice trebuiau să se „bucure” de o atenție prioritară în raport cu statele capitaliste avansate. În 1921, el sublinia necesitatea ca Rusia Sovietică să aibă la frontiere state sovietice, iar patru ani mai târziu dictatorul sovietic cerea ca Armata Roșie să fie oricând în măsură să acorde sprijin revoluțiilor din țările vecine.

În strategia lui Stalin, modalitatea cea mai potrivită de a garanta securitatea Uniunii Sovietice era un război între țările capitaliste. Din această perspectivă, ascensiunea partidului nazist, adversar declarat și înverșunat al „dictatului” de la Versailles, servea interesul Moscovei. Odată ajuns la putere, Hitler – se considera la Kremlin – avea să pregătească revanșa și să dezlănțuie războiul împotriva Franței și Marii Britanii, abătând astfel lumea capitalistă de la „cruciada anticomunistă”.

Războiul ideologic și propagandistic, violența limbajului folosit de regimurile nazist și comunist pentru a se demasca reciproc a ocultat obiectivul real și esențial al politicii externe sovietice: războil între țările capitaliste. Perceperea eronată a acțiunilor diplomatice ale URSS a creat iluzia că ea poate fi solidarizată la eforturile de menținere a statu-quo-ului versailez, după ce în Germania se instaurase regimul nazist (30 ianuarie 1933).

Puse în „carantină”, Germania – considerată culpabilă de dezlănțuirea războiului mondial – și Rusia Sovietică – un focar de „infecție” comunistă – s-a angajat într-o strânsă colaboare, ale cărei baze au fost puse prin Tratatul de la Rapallo (1922). Între Reichswehr (armata germană) și Armata Roșie s-au stabilit legături puternice, interdicțiile fixate ărin Tratatul de la Versailles în privința potențialului militar al Germaniei fiind eludate, în parte, prin construirea de fabrici de armament și prin exerciții militare comune, sovieto-germane, pe teritoriul URSS.

Stalin nu a considerat venirea lui Hitler la putere drept catastrofă. El însuși îi îndemnase pe generalii germani să-l utilizeze întrucât, considera dictatorul sovietic, viitorul Fuhrer era „un bun agitator”. Pentru Stalin instaurarea regimului hitlerist însemna – dată fiind ostilitatea acestuia față de sistemul versaillez – un război în Vest, benefic pentru securitatea Uniunii Sovietice. Moscova a trimis mai multe semnale în direcția Berlinului, atât în ajunul numirii lui Hitler drept cancelar cât și, imediat după aceea, semnale destinate să arate că URSS era dispusă să continue colaborarea începută cu Republica de la Weimer și că, așadar, Reichul nazist nu avea a se teme de o „încercuire” din partea sovietică. În interesul cooperării cu Vestul, Berlinul nu a răspuns acestor avansuri: pentru Hitler era mai productiv pe plan politic să se prezinte ca un înverșunat combatant anticomunist și antisovietic în fața opiniei publice internaționale, întrucât, convinse că regimul nazist va porni cât mai curând în „marșul spre Răsărit” (Drag nach Osten), Marea Britanie și Franța erau dispuse să-i facă, în această perspectivă, concesii.

Scurt timp după luarea puterii de către Hitler a existat chiar planul de a se crea un directorat al Franței, Marii Britanii, Germaniei și Italiei („Pactul celor patru”, semnat la 15 iulie 1933) destinat să reglementeze relațiile dintre semnatari. Reacția viguroasă a Micii Înțelegeri – mai ales, prin glasul lui Nicolae Titulescu – și a Poloniei, care se simțeau amenințate de eventualele revizuiri ale tratatelor de pace, au făcut ca pactul celor patru să falimenteze.

Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu

În „lumea capitalistă” (pentru a relua formula propagandei comuniste), URSS era percepută în anii ’20 și la începutul anilor ’30 ca un vulcan stins neprimejdios. Această percepție s-a consolidat, după instaurarea regimului nazist, mai ales că Stalin, pentru a face presiuni asupra Berlinului în vederea unei apropieri, a decis una din acele schimbări dramatice de atitudine al cărei secret îl stăpânea cu măiestrie: din adversară a sistemului versaillez, Uniunea Sovietică s-a solidarizat cu acesta și, încă mai mult, s-a arătat dispusă să participe la un sistem de securitate colectivă.

În realitate, Moscva nu voia pacea, ci razboiul, sau mai exact, războiul între țările capitaliste. Adeziunea la politica de securitate colectivă era o manevră tactică, nu o nouă strategie, o manevră destinată să arate Germaniei că URSS dispunea de o alternativă la politica întruchipată de Tratatul de la Rapallo, o alternativă în măsură să determineizolarea celui de-al treilea Reich.

Manevra tactică a Kremlinului a fost interpretată de cancelariile euorpene ca o nouă orientare, de lungă durată, a politicii externe sovietice. Se considera că antagaonismul dintre naziști și comuniști este ireductibil și că, prin urmare, sub amenințarea germană, URSS se va apropia de puterile antirevizioniste.

Din acest raționament s-au născut și eforturile lui Nicolae Titulescu de a normaliza și ameliora raporturile româno-sovietice, cu condiția recunoașterii de către Moscova a apartenenței Basarabiei la România.

Discuțiile dintre Titulescu – ajuns un fel de ministru de Externe „permanent”, adică sub toate guvernele între 1927-1936 – și M. Litvinov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, sunt tipice pentru încercarea celui dintâi de a obține, prin arguții avocățești, recunoașterea unirii Basarabiei cu România și pentru iscusința reprezentantului cinic al unui regim totalitar, hotărât să nu respecte nici un angajament, de a-l face pe interlocutor să creadă că a izbutit în demersurile sale.

Titulescu nu a fost singura victimă a diplomației sovietice, care a jucat perfect rolul atribuit de Stalin: de a demonstra atașamentul URSS la o politică de pace și securitate colectivă, de stăvilire a acțiunilor statelor revizioniste având drept obiectiv dislocarea sistemului versaillez.

Convins că Europa va cunoaște reeditarea configurației geostrategice dinaintea primului război mondial, mai exact, refacerea Antantei – un pas în aceste direcții constituindu-l tratatul de asistență mutuală franco-sovietic (1935)-, Titulescu a urmărit semnarea unui tratat asemănător (o făcuse și Cehoslovacia, la numai două săptămâni după Franța), în care să figureze și recunoașterea frontierei româno-sovietice pe Nistru.

Românii, popor de țărani care secole de-a rândul au luptat pentru recunoașterea stăpânirii lor asupra pământului prin documentul (carte) dat de domn (de aici zicala „ai carte, ai parte”, care nu are nici o legătură cu știința de carte, ci cu actul domnesc, acea „carte” care, recunoscând stăpânirea funciară, confirmă că „partea” din moșia devălmașă aparține beneficiarului documentului), românii, deci, au încredere totală în actul emis de autorități – române sau străine –, și nu numai omul de rând, ci și elita politică (se știe cu câtă minuție a negociat Ion I.C. Brătianu tratatul de alianță al României cu Antanta și convenția militară, convins că, fixate în scris, obligațiile asumate ale Aliaților vor fi respectate!). Titulescu a crezut – și Litvinov l-a lăsat să creadă – că, după un „gentleman’s (gentlemen’s) agreement (1934) prin care URSS se angaja să nu mai ridice problema Basarabiei, a obținut recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, pentru că, în proiectul tratatului de asistență mutuală (21 iulie 1936), Nistrul era amintit ca o limită dincolo de care aveau să intervină trupele sovietice în ajutorul României – în cazul în care ar fi fost atacată – si, după încheierea operațiunilor militare, să se retragă. Oameni politici „burghezi” credeau că statul socialist este respectuos față de angajamentele subscrise, astfel că Titulescu, devenit un megaloman setos de glorie (scria unui prieten că mai dorește să împace Franța și Germania și apoi să se retragă la moșie!), credea că a determinat, în sfârșit, URSS să recunoască frontiera pe Nistru.

Gheorghe I. Bratianu

Gheorghe I. Bratianu

Fără să fi avut ponderea politică a lui Titulescu (între altele, alegerea sa de două ori consecutiv – fapt unic – drept președinte al sesiunii anuale a Societății Națiunilor îi adusese lui Titulescu un mare prestigiu intern și internațional sau, mai exact, fusese ea însăși expresia unei prețuiri de care doar Take Ionescu se mai bucurase), Gh. I. Bratianu a oferit o alternativă la politica lui Titulescu. Eminentul istoric – ale cărui convingeri democratice sunt mai presus de orice îndoială – credea că interesul României este să separe revizionismul german de cel ungar, printr-o apropiere a Bucureștiului de Berlin, fără a abandona însă relațiile cu Franța și, mai ales, cu Polonia.

În beneficiul lui Titulescu, trebuie spus că diplomatul român credea că numai prin atragerea URSS în sistemul de securitate colectivă, sprijinit pe forța Franței și Marii Britanii, va putea evita „un pact german-sovietic pentru eliminarea Poloniei”, ceea ce relevă înțelegerea, totuși, a faptului că Stalin ținea două fiare pe foc.

În timp ce Titulescu pregătea adâncirea cooperării româno-sovietice, un eveniment a schimbat fundamental raportul de forțe în Europa: remilitarizarea Renaniei la 7 martie 1936. Tratatul de la Versailles și cel de la Lucarno (1925) stipulaseră că Renania și o fâșie de 50 km pe malul drept al Rinului urmau să fie demilitarizate, Germania neavând, prin urmare, dreptul de a menține trupe în aceste teritorii. Practic, această situație lăsa Ruhrul, inima industrială a Germaniei, la discreția unui act de forță al Franței și, în același timp, dădea oricând posibilitatea celei din urmă de a-și trimite trupele în spațiul german. Atât timp cât „ușa” Germaniei rămânea deschisă, aliații răsăriteni ai Franței (Polonia și Mica Înțelegere) știau că ea poate să le vină în sprijin în cazul unui conflict cu Germania. Remilitarizarea Renaniei a modificat situația strategică de pe continent: Reichul și-a asigurat securitatea Ruhrului și o poziție avantajoasă în cazul unui conflict cu Franța (Strasbourgul a ajuns sub bătaia tunurilor germane), iar Franța a pierdut  accesul liber în adâncimea teritoriului german, ceea ce făcea dificilă, dacă nu imposibilă, intervenția ei în beneficiul aliaților din Est.

Mai gravă, poate, decât aceste consecințe ale remilitarizării Renaniei a fost pasivitatea cu care Franța a primit aceste modificări dramatice ale situației strategice de pe continent. Dacă Franța ar fi ripostat militar, prestigiul lui Hitler ar fi fost grav atins și, poate, el ar fi căzut de la putere. Este, evident, o supoziție. Singur rămâne faptul că absența replicii dure a Parisului a dezvăluit aliaților răsăriteni ai Franței o realitate îngrijorătoare: dacă ea nu-și apăra securitatea propriei frontiere, cum ar veni în ajutorul unor aliați îndepărtați pentru apărarea cărora trebuia să intre pe teritoriul german?

Remilitarizarea Renaniei a dat lovitura de moarte politicii de securitate colectivă și, implicit, celei a lui Nicolae Titulescu, supus unor critici tot mai acerbe. Apropierea de URSS era condamnată în țară de o largă parte a spectrului politic; Polonia era nemulțumită de această apropiere, în care vedea o slăbire a alianței din 1921; Italia nu ierta lui Titulescu fermitatea cu care condamnase agresiunea ei din Abisinia (Etiopia) în anii 1935-1936 și se pronunțase în favoarea sancțiunilor; în sfârșit, regele Carol, de care deprindea, în ultimă instanță, rămânerea lui Titulescu în guvern, era iritat de inițiativele ministrului său, care acționa ca și cum ar fi fost suveranul politicii externe a României. Coalizarea tuturor factorilor ostili lui Titulescu (nu este exclus ca O. Goga, adversar înverșunat al acestuia, să-i fi transmis regelui un dosar compromițător pentru ministru, alcătuit de germani) a dus la înlăturarea lui din guvern (29 august 1936).

Plecarea lui Titulescu de la Palatul Sturdza nu a însemnat o reorientare a politicii externe românești, ci doar o deplasare de accente,, determinată de noua configurație geostrategică de pe continent. Decesul politicii de securitate colectivă făcea inutile demersurile pentru încheierea tratatului de asistență mutuală dintre România și URSS. Moscova a folosit înlăturarea lui Titulescu de la Ministerul de Externe drept pretext pentru a se declara eliberată de „gentleman’s agreement” din 1934. În realitate, Kremlinul trăsese și el concluziile de rigoare din remilitarizarea Renaniei și, degajându-se din politica de securitate colectivă, începea să transmită din nou semnale Berlinului.

Material preluat din cartea O istorie sincera a poporului roman de Florin Constantiniu

Share

Lasa Comentariu