Mihai I si ziua de 23 august

// 2 May 2011 // Al II-a Razboi Mondial, Romania recenta

Ion Antonescu si Mihai I

Ion Antonescu si Mihai I

Au trecut 48 de ani de la acel 23 august 1944, eveniment de un dramatism aparte în istoria României. Istoricii români și străini, și nu numai ei, au investigat evenimentul pentru a aduce la lumină semnificațiile momentului pentru țara noastră dar și pentru Europa și lume. La un consens nu s-a ajuns și nici nu se va ajunge ușor și curând. Interesele divergente ale unor grupări politice și sociale precum și ale unor țări și grupări de țări determină tratarea din unghiuri diferite, ceea ce firesc, conduce la concluzii diferite. De aici și supralicitarea subiectului și plasarea lui pe întreaga gamă a calificativelor de la plus la minus. Ceea ce găsim ca o trăsătură definitorie la toți analiștii evenimentului este faptul că 23 august 1944 a însemnat pentru România și destinul ei ulterior un moment dramatic, fără de care nu am putea înțelege evoluția țării noastre până în decembrie 1989.

Maresalul Antonescu si Mihai I in Sala Tronului

Maresalul Antonescu si Mihai I in Sala Tronului

A fost necesară pentru România întorsătura de la 23 august 1944? Iar dacă a fost necesară așa ar fi trebuit să se desfășoare? Exista, oare o altă modalitate de a pune capăt razboiului cu Națiunile Unite și, în primul rând, cu Uniunea Sovietică? Calea aleasă de forțele care au organizat și realizat actul de la 23 august a adus foloase ori ponoase României? Se pare că nu mai e necesar să demonstrăm că țara noastră a ajuns în tabăra Germaniei ca urmare a unei politici păgubitoare dusă, cel puțin cu trei-patru ani înainte de începerea celui de al doilea război mondial, de către politicienii români în frunte cu monarhul, dar și de către marile puteri occidentale. România a intrat în război contra Uniunii Sovietice pentru că altă soluție mai avantajoasă nu avea la îndemână. Stalin, în cârdășie cu Hitler, ne răpise Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, teritorii românești dintotdeauna, care trebuiau readuse la patria mumă precum trebuia readus și Ardealul de Nord, răpit și el, cu concursul acelorași forțe malefice ale Europei. Antonescu, un brav soldat și un mare român, nu avea de ales când Hitler i-a propus să participe la război împotriva Uniunii Sovietice, văzând în aceasta unica posibilitate de a elibera teritoriile cotropite  și se pare că altă cale nici nu exista. Cu atât mai mult cu cât, la urma urmelor, Europa, însemna în acel moment, Germania. Exista atunci o părere cvasinunanimă că soarta Europei fusese hotărâtă de puternica armată germană. Marea Franță dispăruse ca forță de pe continent, iar leul britanic, rănit, părea că-și linge, cu resemnare, rănile pricinuite de aceeași armată germană.

Maresalul Ion Antonescu

Maresalul Ion Antonescu

Nu ne pronunțăm acum, aici, dacă armata română trebuia să se oprească după ce teritoriile românești fuseseră dezrobite; în legătură cu aceasta părerile exegeților sunt împărțite. Hotărârea generalului Antonescu de a angaja România, alături de Germania, în războiul contra Uniunii Sovietice o socotim corectă, de interes național major. Antonescu, însă, o minte lucidă și un mare militar, și-a dat repede seama că sorții războiului sunt schimbători și că, până la urmă, balanța va înclina în favoarea aliaților. După cum se știe nu numai Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Mihai de Hohenzollern au căutat contacte și sprijin la aliați, ci și cabinetul Antonescu, în frunte cu Mareșalul. Cu toții aveau convingerea că, dacă România va rămâne singură în fața tăvălugului rusesc, va fi rău pentru ea. Istoria relațiilor cu marele vecin de la răsărit ne-a învățat că rusul unde a pus piciorul, face totul pentru a rămâne stăpân pe vecie. De altfel așa s-a creat uriașul imperiu rusesc.

Dinu Bratianu

Dinu Bratianu

Toți politicienii țării, de profesie ori diletanți, ca și cei doi Antonești, știau că salvarea României putea veni numai dacă aliații occidentali nu ne vor abandona poftelor rusești. S-au făcut tot felul de tatonări și încercări, realizându-se contacte cu occidentalii pe mai multe canale, dându-se explicații, pledându-se cauza României abandonate pe nedrept de aliații occidentali tradiționali, formulându-se propuneri care vizau salvarea țării. Nici o filieră nu a găsit audiență, decât complezență: nici emisarii opoziției conduse de Maniu (Știrbey și Vișoianu la Cairo), nici alți emisari care acționau în numele celor doi Antonești, împreună ori separat, care luaseră contact cu reprezentanți ai aliaților în Portugalia, Spania, Italia, Elveția, Suedia. Mareșalul Antonescu, mai lucid decât toți ceilalți politicieni și diplomați de profesie, a înțeles că mai întâi trebuie să tratezi cu inamicul cu care te confrunți direct, și acesta era Stalin. Așa a apărut inițiativa de a trata, prin ambasadoarea URSS la Stockholm, direct cu guvernul sovietic. Dealtfel, aliații occidentali au sfătuit cu regularitate pe emisarii opoziției și ai regelul să nu neglijeze contactul cu URSS cu care va trebui să se ajungă la un modul vivendi; ei, aliații, nu puteau negocia în spatele lui Stalin. De altfel, ei au informat pe sovietici asupra fiecărui contact avut cu românii, indiferent ce partidă reprezentau. Este tipic exemplul relatat de Constantin Vișoianu care, trimis la Cairo să trateze cu anglo-americanii, s-a văzut „transferat” către ambasadorul sovietic. Nici Maniu , nici Brătianu și nici Mihai și cei din jurul său n-au fost capabili să înțeleagă că soarta României se juca la Moscova, nu la Londra sau la Washington. Ei au perseverat în a pune totul pe cartea occidentalilor, nesocotind complet pe cel cu care ne confruntam pe câmpul de bătălie, URSS, cu care ne învecinam și aveam litigii teritoriale. Frica de comunism și imobilitatea politică a acestora aveau să conducă România la actul de la 23 august 1944 – un dezastru pentru România. Pentru că a fost un dezastru. Mihai de Hohenzollern și toți autorii loviturii de palat din după-amiaza zilei de 23 august, nu au cu ce se lăuda, întrucât fapta lor a aruncat țara în brațele năvălitorului, fără nici o posibilitate de apărare.

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Cititorul cunoaște prea bine cum s-a ajuns la lovitura de Palat, din 23 august 1944 pentru a o mai relata aici în detaliu; o vom evoca doar în elementele ei esențiale. De la comuniști, țărăniști, liberali, social-democrați, până la monarhiști, toți și-au dat mâna pentru a scoate România din războiul contra aliaților, plasând-o în tabăra acestora. Inițiativă lăudabilă și absolul necesară. Sfârșitul războiului nu trebuia să găsească România alături de Germania învinsă. Orientare politică corectă care putea fi benefică țării dacă cei care au înfăptuit lovitura de la Palat n-ar fi fost robii concepției că România se poate apăra numai prin Occident. Să fi crezut oare Maniu, Brătianu, Mihai că prezența comuniștilor în complot ferește țara de tăvălugul rusesc? Nu și-a pus oare întrebarea cine erau acei comuniști cu care făcuseră coaliția? Ei nu trebuiau să-i vadă pe comuniști numai prin Pătrășcanu, un român patriot; erau obligați să-i vadă și prin Bodnăraș, despre care știau că-i omul NKVD-ului aflat în România cu misiuni speciale, desigur în folosul Kremlinului. Complotiștii au mers pe ideea fixă de a-l aresta pe Antonescu, deși știau că acesta se afla în contact cu Moscova, prin intermediari, și că tratativele avansau spre un armistițiu, ceea ce însemna încetarea mult dorită a războiului dus contra coaliției Națiunilor Unite. Mareșalul Antonescu ducea de multe luni autentice tratative cu Stalin prin mijlocirea doamnei Kolontay, ambasadoarea URSS la Stockholm. Tratativele avansau greu, dar avansau, mareșalul, întocmai ca pe front într-o bătălie victorioasă, câștiga teren, metru cu metru. El înțelesese că și alții au dreptul de a se preocupa de soarta țării, lăsându-le câmp de manifestare, apreciind valoarea contactelor nemijlocite cu aliații occidentali. Nu numai că tratativele din capitala egipteană duse prin Știrbey și Vișoianu nu au fost taine pentru el, dar, fără concursul lui, emisarii – Vișoianu de pildă – nu ar fi ajuns la Cairo ci în beciurile Siguranței.

Constantin Visoianu

Constantin Visoianu

Programatorii și realizatorii actului de la 23 august au mers orbește, s-ar putea spune, nu numai împotriva lui Antonescu, ci și a logici elementare. Dar să încercăm să dăm un răspun la întrebarea: era necesară desprinderea de Germania și aducerea României în tabăra aliaților? Răspunsul nu poate fi decât fără echivoc: Da. Era absolut necesară, dar nu în orice mod. Nu lipsind România de orice fel de garanții. Și, cum aliații occidentali nu voiau să trateze direct cu reprezentanți din România, indiferent din partea cărei grupări politice veneau, se impunea să se acorde o atenție sporită tratativelor cu URSS pe care le ducea mareșalul Antonescu. Coaliția împotriva mareșalului, condusă de rege, a hotărât ca unică soluție de salvare a țării, arestarea conducătorului statului. A fost fixată și data: 26 august. Cel puțin acum pare de neînțeles cum au putut lua o asemenea decizie, când de la cancelariile occidentale se primiseră orientări fără echivoc – „tratați cu URSS”. Dar ei, complotiștii, vizau tăierea și a unicului fir existent spre Kremlin, cel care-l lega pe Antonescu de Stalin, Stockholm. S-ar putea replica: dar firul Bodnăraș-Pătrășcanu? Nu era vorba de nici un fir și cu atât mai puțin de tratative, era o infiltrare a Kremlinului într-o coaliție care urmărea oprirea războiului cu URSS. Atât și nimic mai mult. Cu Uniunea Sovietică nu s-au purtat tratative. Între gruparea condusă de Mihai și Moscova nu a fost nici o legătură directă, așa cum se purtau tratative pe filiera Stockholm. Întrebarea: „Cum a fost posibilă o asemenea atitudine la politicieni atât de versați ca Maniu și Brătianu?” pare retorică, cunoscând, acum, că nu grija țării a fost pe primul plan, ci grija față de propriile persoane. Constatarea valabilă cel puțin în ce-i privește pe Mihai de Hohenzollern, Maniu și Niculescu-Buzești. Faptele care justifică o asemenea afirmație sunt cuprinse în telegrama ce include acordul lui Stalin ca „întorsătura” să o facă mareșalul Antonescu, care să și rămână în continuare șeful statului și al armatei. Până să ajungă la acest deznodământ, trecuseră multe luni de „tocmeli”, Antonescu insistând ca Stalin să recunoască drepturile României asupra Basarabiei, Bucovinei și Herței, precum și precizarea că armatele sovietice vor trece prin România, în urmărirea armatei germane, pe anumite culoare prestabilite și că nu vor mai rămâne în țara noastră nici măcar o zi după terminarea războiului. De asemenea, urma ca un anumit teritoriu prestabilit, în care se va alfa administrația țării, să fie scutit de prezența trupelor sovietice. Erau evident, și alte clauze tot atât de importante pentru România. Trebuie să precizăm că Stalin acceptase cea mai mare parte a pretențiilor mareșalului nu pentru că se temea de acesta sau că avea îndoieli privind sfârșitul favorabil pentru el al războiului. Era, însă, presat de timp și Antonescu îi putea încurca socotelile, întârziindu-i luni de zile, prin organizarea rezistenței pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, ajungerea în centrul Europei. Iată pentru ce Stalin a făcut concesii lui Antonescu. El realiza o mutare de șah inteligentă cedând un pion, aici la poalele Carpaților, pentru a-și organiza matul în centrul Europei. Că și-ar fi respectat promisiunile ori nu, nu are sens să divagăm. Istoria este creată din fapte, nu din deducții.

Alexandra Kolontay - ambasadoarea URSS la Stockholm

Alexandra Kolontay - ambasadoarea URSS la Stockholm

Înițiativele lui Mihai, Maniu, Brătianu, Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu au creat Kremlinului o situație nesperat de favorabilă, putând ajunge în centrul Europei, așa cum a dorit, fără a mai sacrifica un pion la poalele Carpaților. Aceasta este isprava cu care se laudă complotiștii. Și nu-i singura. După cum istoria a consemnat, Stalin s-a făcut că nu pricepe că războiul purtat de români contra URSS s-a terminat și că armata română aflată în fața armatei roșii nu mai era o armată înamică. În zilele următoare datei de 23 august au fost dezarmate unități și mari unități, armamentul a fost confiscat, iar ostașii, sub-ofițerii și ofițerii au fost făcuți prizonieri.. aproximativ 180000 de români au luat calea stepelor rusești și a „ospitalierei” Siberii de unde cei mai mulți nu s-au mai întors acasă. Un dezastru național! Hoardele năvălitoare au practicat un jaf fără precedent, ajungându-se până acolo încât și-au însușit, ca pradă de războiu, cca 40 tone lingouri de aur aflate în subsolurile Băncii Naționale. Știa el, Antonescu, pentru ce pretinsese un spațiu în care să nu calce picior de soldat sovietic. Kremlinul a întârziat semnarea convenției de armistițiu până la 12 septembrie 1944, timp suficient să se înfrupte din avuția României. Dar câte drame, câte jafuri puteau fi evitate dacă mareșalul Antonescu ar fi rămas în fruntea statului! Sprijinindu-se pe exemplul finlandezilor, care nu l-au sacrificat pe eroul național, generalul Mannerhain, lăsându-l în fruntea statului, în baza unei înțelegeri asemănătoare cu cea dintre Antonescu și Stalin, afirmația noastră ni se pare întemeiată.

Grigore Niculescu-Buzesti

Grigore Niculescu-Buzesti

Partea cea mai murdară și de neiertat a acțiunii complotiștilor constă în faptul că, în dimineața zilei de 23 august 1944, au avut în mână telegrama cifrată cu acordul lui Stalin, dar pe care directorul cifrului din MAE al României, Niculescu-Buzești, omul lui Maniu și al regelui, a prezentat-o acestora și nu lui Antonescu, căruia îi era adresată, el fiind obligat de statutul lui de funcționar al guvernului să o înmâneze mareșalului. Câtă lipsă de etică și moralitate la domnii Maniu, Mihai de Hohenzollern și Niculescu-Buzești! Se spune – semantarul acestor rânduri nu a văzut documente care să ateste – că regele și cu Maniu ar fi concluzionat că, dacă rămânea la cârmă tot Antonescu, ei ar fi jucat un rol minor, ceea ce nu era de rangul lor. Și au decissă-l sacrifice pe mareșal și, odată cu el, să împingă țara în dezastru. Ceea ce au făcut cu vârf și îndesat.

Constantin Titel-Petrescu

Constantin Titel-Petrescu

O schimbare, era necesară, dar nu în modul în care a avut loc, ci așa cum Stalin își dăduse acordul: cu rămânerea mareșalului Antonescu în fruntea statului român. El, însă, în loc să fie lăsat să se ocupe desprinderea trupelor noastre aflate pe frontul din Moldova, de cele rusești, împreună cu tehnica lor de luptă, a fost arestat și sechestrat într-un seif din interiorul palatului regal. Un gest degradant din partea unui cap încoronat cum era pe vremea aceea Mihai de Hohenzollern. Precum nu face onoare nici versaților politicieni Maniu, Brătianu și Titel Petrescu care, și ca urmare a gestului lor necugetat și lipsit de perspicacitate și previziune politică, au avut de pătimit în anii următori. Este drept că ei nu-și puteau imagina dimensiunea trădării lui Churchill și a lui Roosevelt prin acordarea a 90 la sută înfluență asupra României lui Stalin, ceea ce practic a însemnat abandonarea țării noastre poftelor Kremlinului. Țara a fost supusă unui regim de ocupație și înfeudare, cu consecințe dintre cele mai dezastruoase, fiind declarată, în final, la Conferința de Pace de la Paris, țară învinsă și nu cobeligerantă, deși România fusese a patra țară ca efective și efort de războiu, în lupta pentr îngenunchierea Germaniei și a aliatului ei fidel, Ungaria. Ca țară învinsă, am plătit datorii de război în loc să primim despăgubiri. Nici de data asta, armata română nu s-a oprit la granițele de nord-vest, după eliberearea Ardealului de Nord, cum nu se oprise nici în 1941 la Nistru, după dezrobirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Herței. Atunci armata română a ajuns la Sevastopol, Cuban și Stalingrad, iar acum la Budapesta, Tatra, Praga și porțile Vienei. și ca o „recunoaștere” a marilor sacrificii umane, și materiale, au făcut din România tot ceea ce a dorit Kremlinul.

Mihai I

Mihai I

Atât cinism și farieseism rar se întâlnește în istorie! Precum rar se întâlnește un rege ca Mihai de Hohenzollern, care să întrunească tot ce e mai rău într-o singură persoană – lipsă de inteligență, de abilitate și previziune politică, caracter duplicitar, omul conjuncturilor cu folos pentru propria-i persoană, lipsă totală a sentimentului patriotic și a grijii față de soarta țării, colaboraționism cu ocupantul sovietic și asasin al mareșalului Antonescu.

Neagu Cosma – Spionaj Contraspionaj, Anul II, Nr. 46, Saptamanal independent, august 1992

Share

3 Raspunsuri la “Mihai I si ziua de 23 august”

  1. malu says:

    este tipic ce a facut mihai in conceptie precum regele ohozia si ioram sau ca richard al -iiilea care si-a colcait razbunarea

  2. papacu says:

    lucrurile pareau sa mearga bine pe front dar cineva l-a informat pe mihai sa actioneze si era sustinut de majordomi,si astfel armata germana care lucra bine dintr-o data n-a mai lucrat,asta nu este e3xplicatie ,si nu s-a oferit nici una simpla s-a si evitat clar raspunsul

  3. prette says:

    Desi interesanta, analiza mi se pare partinitoare. Formulele lexicale folosite nu sunt neutrale. Afirmatiile sunt pe alocuri fara argumentare istorica, uneori contradictorii:
    DE EXEMPLU: “Se pare că nu mai e necesar [ar fi necesar n.n] să demonstrăm că țara noastră a ajuns în tabăra Germaniei ca urmare a unei politici păgubitoare dusă, cel puțin cu trei-patru ani înainte de începerea celui de al doilea război mondial [1936-1937 n.n.], de către politicienii români în frunte cu monarhul [Carol II ?, n.n], dar și de către marile puteri occidentale.” DAR IN ACELASI TIMP: “Hotărârea generalului Antonescu de a angaja România, alături de Germania, în războiul contra Uniunii Sovietice o socotim corectă, de interes național major.”
    DE EXEMPLU: ” România a intrat în război contra Uniunii Sovietice pentru că altă soluție mai avantajoasă nu avea la îndemână “. – Atunci cand Europa era impartita intre doua ideolodii (nazista si comunista) si intre doi oameni fara scrupule (Hitler si Stalin), Romania a ales nazismul, facand primul pas prin infiintarea Statului Legionar. Aceasta strategie apartinea generalului Antonescu, Mihai – Rege marioneta la acea data -, semnand la “ordinul” generalului.
    DE EXEMPLU: ” Antonescu, un brav soldat și un mare român, nu avea de ales când Hitler i-a propus să participe la război împotriva Uniunii Sovietice, văzând în aceasta unica posibilitate de a elibera teritoriile cotropite și se pare că altă cale nici nu exista.” (!). – Care este deosebirea intre Antonescu si Mihai, care in 1944, cand rusii intrasera deja (!) peste linia Iasi-Namoloasa-Focsani, a intors armele?. Daca rusii ar fi amenintat sa contropeasca primii Europa, probabil ca in 1941 Romania, s-ar fi aliat armatei sovietice incercand sa elibereze Transilvania si nu Basarabia. Atat Stalin cat si Hitler
    ne-au fost dusmani. Amandoi impartisera deja Europa inainte de intrarea Romaniei in razboi. Ca urmare este inutil si poate chiar imoral ca noi romanii sa ne acuzam intre noi si sa ne dezbinam.
    DE EXEMPLU: “Hotărârea generalului Antonescu de a angaja România, alături de Germania, în războiul contra Uniunii Sovietice o socotim corectă, de interes național major. ” – Ce inseamna interes national major? Prin contra-ofensiva sovietica s-a pierdut Basarabia inca inainte de 23 August 1944. Cu aceasta si orice perspectiva de redobandire a Transilvaniei prin garantiile oferite de Hitler. Ca urmare, toate argumentele maresalului Antonescu de a intra in razboi alaturi de Hitler au fost spulberate inca inainte de 23 August 1944.
    DE EXEMPLU: “Dar să încercăm să dăm un răspun la întrebarea: era necesară desprinderea de Germania și aducerea României în tabăra aliaților? Răspunsul nu poate fi decât fără echivoc: Da. Era absolut necesară, dar nu în orice mod. Nu lipsind România de orice fel de garanții.” – Sa intelegem ca rusii, care ne calcau in piciare si intrau la Iasi si Focsani ar fi avut motive sa acorde Romaniei – un stat ca si infrant, din alianta nazista – garantii speciale de razboi?
    DE EXEMPLU: “Știa el, Antonescu, pentru ce pretinsese un spațiu în care să nu calce picior de soldat sovietic.”(!) – Armata romana se retragea si era decimata. Aveau pretentiile lui Antonescu sansa sa mai fie auzite de catre sovietici?
    DE EXEMPLU: “O schimbare, era necesară, dar nu în modul în care a avut loc, ci așa cum Stalin își dăduse acordul: cu rămânerea mareșalului Antonescu în fruntea statului român.” (!) – Despre ce document este vorba aici? Churchill si Stalin hotarasera deja din 1943 ca Uniunea Sovietica sa controleze 90% din teritoriul romanesc, Basarabia urmand sa ramana insa de partea sovietica.

    Cine ne mai poate acum garanta ca fara actul de la 23 August, Transilvania ar ma fi teritoriu romanesc?

    Personal nu sunt de acor cu acest mod de judecare a actului dela 23 August 1944, fara opinie alternativa. Aceasta viziune ascunde o anumita adulatie pentru Germania nazista (inexplicabila in Vestul Europei) si ignora faptul ca istoricii moderni condamna fara nici o exceptie atat nazismul cat si aliatii acestora. Autorul nu ne dezvaluie nimic despre propaganda nazista si despre supralicitarea de catre Hitler a rolului lui Antonescu, inainte de intrarea Romaniei in razboi. De asemenea, nu se face nici o paralela cu Polonia, tara prinsa intre tavalugul armatelor naziste si sovietice si care a fost atacata de amandoua puteri.

Lasa Comentariu