Dracula

// 26 April 2011 // Inainte de Unire, Secvente Istorice

Vlad Tepes

Vlad Tepes

În timp ce în Ungaria dispariția lui Iancu a fost urmată de lupte interne (în cursul cărora cel mai mare dintre fiii săi, Ladislau, a fost decapitat), stindardul luptei antiotomane a fost preluat de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș, supranumit și Dracula, poreclă născută din asocierea poreclei tatălui său, Vlad Dracul, cu teroarea inspirată de crudele sale pedepse. Romanul irlandezului Bram Stoker i-a conferit o notorietate internațională poate încă și mai terifiantă, umbrind imaginea unui voievod care, dincolo de aplecările sale sangvinare, rămâne totuși una dintre personalitățile cele mai remarcabile ale istoriei românești.

Vlad Țepeș – pentru a fi înțeles – trebuie integrat acelui climat mental al secolului al XV-lea descris admirabil de Johan Huizinga, climat caracterizat printr-o mobilitate afectivă, exprimată simbolic în amestecul de „sânge și trandafiri”. Cel care oferă cheia înțelegerii lui Vlad Țepeș este contemporanul său, regele Franței, Ludovic al XI-lea (1461-1483), el însuși o ciudată îmbinare de pietate și cruzime, practicată în numele rațiunii de stat.

Vlad Tepes

Vlad Tepes

Și unul, și celalat au avut de făcut față – evident, în condiții diferite – anarhiei feudale; și unul, și celălalt au urmărit consolidarea autorității centrale; și unul, și celălalt au recurs – pentru a-și atinge obiectivele – la mijloace care au frapat sensibilitatea și imaginația contemporanilor: Ludovic al XI-lea a devenit „păianjenul” ce țese plasa pentru prinderea victimelor sale, iar Vlad sângerosul trăgător în țeapă.

Pentru domnul Țării Românești, acest oribil instrument de pedeapsă a reprezentat mijlocul eficace al unei strategii de intimidare a adversarilor din țară și din afară. Față de boierii turbulenți și turcii invadatori, el a utilizat țeapa pentru a supune necondiționat domniei elita politică și pentru a pune la adăpost țara de primejdia transformării în pașalâc.

Vlad Tepes si solii turci - Theodor Aman

Vlad Tepes si solii turci - Theodor Aman

Renumele de tiran dement i-a fost creat de orășenii sași din Brașov și Sibiu, intrați în conflict cu voievodul muntean din rațiuni economice și deveniți protectorii pretendenților la scaunul de domnie de la Târgoviște, și de regele Ungariei, Matia Corvin, care, obligat să justifice renunțarea la cruciada antiotomană pentru a cărei organizare primise fonduri de la papa Pius al II-lea, l-a acuzat pe Vlad Țepeș de trădare și a declanșat un adevărat război propagandistic, destinat să-l înfățișeze pe domnul român ca pe un monstru de cruzime.

Vlad Tepes portretizat ca Pontiu Pilat

Vlad Tepes portretizat ca Pontiu Pilat

Raporturile lui Vlad Țepeș cu clasa politică au fost încordate: domnul se voia un stăpân absolut al țării, boierii se considerau mici suverani pe domeniile lor. Conflictul era inevitabil și el a cunoscut în iarna 1458-1459 un moment de vârf prin executarea unui mare număr de opozanți. Dialogul dintre domn și boieri, astfel cum este prezentat de cronicarul M. Beheim, relevă esența conflictului: voievodul ar fi întrebat pe boierii invitați la un ospăț câți domni cunoscuseră în viața lor. Constatând că „nici unul nu era atât de tânăr încât (să fi cunoscut) numai șapte”, domnul a denunțat consecințele nefaste pentru țară ale luptelor interne: „vina o poartă rușinoasele voastre dezbinări”. Domnia voită de Vlad nu putea tolera astfel de „dezbinări”.

Autocratul de la Târgoviște nu se putea împăca – desigur – cu situația de tributar al sultanului, astfel că, îndată ce autoritatea sa a fost solid stabilită în țară, Vlad Țepeș a refuzat să mai plătească haraciul cerut de Poartă, ceea ce a atras riposta sultanului.

După dejucarea unei tentative turcești de a-l captura pe domnul român, în urma căreia el a ocupat Giurgiu, Vlad a declanșat, în iarna 1461-1462, operațiile la Dunăre, atacând orașele și punctele fortificate. „Catastiful” de oameni uciși în această campanie (el înoțește scrisoarea adresată de Vlad lui Matia Corvin) este edificator atât pentru amploarea ravagiilor provocate, cât și pentru minuția înregistrării victimelor măcelului. După ce arată cum se repartizează pe localități cei 23884 de turci și bulgari uciși (Oblucița și Novoselo – 1350 etc.), catastiful continuă: „Așijderea în locurile de mai sus, unde au fost vaduri care au fost arse și nimicite, oamenii, bărbați și femei, și tineri și copiii cei mici, împreună cu pruncii, deopotrivă, au fost uciși, și tot locul acela a rămas nimicit. Iar cele de mai sus sunt numai numărul morților ale căror capete și semne au fost aduse dregătorilor noștri, așezați în toate părțile; cei care altfel n-au fost arătați, ori au ars prin case, al acelora nu-l știm, că au pierit foarte mulți”.

Atacul de noapte - Theodor Aman

Atacul de noapte - Theodor Aman

Proaspătul cuceritor al Constantinopolului, Mehmed al II-lea, a considerat că este necesar să pedepsească în persoană pe cel care îi sfidase atât de sângeros autoritatea.

Vlad a aplicat – cum s-a arătat mai sus – tactica devenită caracteristică războiului asimetric: pustiirea zonei de inaintare a forțelor invadatoare și lovituri rapide, date prin surprindere, ceea ce crea o stare de insecuritate. În cursul unei nopți, el a atacat tabăra otomană, ajungând până aproape de cortul sultanului. Un ienicer de origine sârbă – Constantin Mihailovici din Ostrovița – participant la campanie a lăsat o relatare concludentă: „Totuși ne cuprinsese spaimă mare, deși voievodul român avea o oaste mică, și peste tot eram cu mare grijă și ne îngropam în fiecare noapte cu șanțuri, totuși nu puteam fi siguri. Ne-au lovit într-o noapte încât au omorât oameni, cai, cămile, au omorât o sută de mii de turci. Când toți turcii fugind din fața lor au venit la noi, la ieniceri, ienicerii i-au alungat de la dânșii și-i ucideau, ca să nu fie cotropiți de dânșii, așa încât au făcut mare pagubă împăratului (sultanului – n.n.)”. Represaliile otomane au fost pe măsura frustrării lui Mehmed al II-lea: „Iar după aceea, a doua zi, au prins câteva sute de români și împăratul a poruncit ca pe toți să-i taie în două”.

Mehmed al II-lea

Mehmed al II-lea

Când sultanul, incapabil să obțină o victorie decisivă asupra lui Vlad Țepeș, a hotărât să se retragă, solidaritatea dintre domn și boieri, născută din teama lichidării statului muntean, s-a destrămat. În locul forței brute, sultanul a utilizat arma politică: Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, venit în oastea otomană (frumusețea sa îl făcuse să fie râvnit de sultan, dar Radu se apărase, rănindu-l pe Mehmed cu un pumnal), a oferit altă soluție raporturilor româno-otomane: recunoașterea suzeranității Porții și plata tributului. Abandonat de boieri, Vlad s-a retras în Transilvania, unde regele Matia, hotărât să nu se angajeze în confruntarea cu Poarta, a găsit un alibi în acuzația de trădare adusă lui Vlad și arestarea lui, urmată de o îndelungată captivitate la Vișegrad și Pesta.

Revenind ăn domnie – cu sprijinul lui Ștefan cel Mare – în 1476 s-a dovedit efemeră, boierimea rămânându-i ostilă atât pentru stilul autoritar de cârmuire cât și pentru politica sa de reluare a războiului cu Poarta. În 1490, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus făcea în acești termeni bilanțul domniilor lui Vlad Țepeș: „Acei dintre ei (români – n.n.) care se numesc Besserabi nu numai că au rezistat timp îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde, din pricina luptelor interne crâncene, pe acel mare comandant și domn al lor, Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți de mirare că nu au sucombat pe dată”.

Radu cel Frumos

Radu cel Frumos

Succesorii lui Vlad Țepeș, începând cu Radu cel Frumos, au adoptat politica acceptării dominației otomane, în condițiile recunoașterii statutului de autonomie a țării. Obscure, anonime, aceste domnii lipsite de celebritatea lui Vlad au contribuit totuși la fixarea regimului suzeranității otomane, menținerea deplinei autoguvernări, așa cum subliniază același Callimachus: muntenii „au ajuns totuși la supunere, astfel încât să-și păstreze toate legile lor, împreună cu avuțiile și până aproape și libertatea”.

Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman

Share

Lasa Comentariu