Contracararea controlului sovietic: 1953-1964

// 22 April 2011 // Hegemonia Sovietica, Romania recenta

Hrusciov si Stalin

Hrusciov si Stalin

În România, chiar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesănătoasă naţionalistă şi anti-sovietică, care trebuia retezată de la rădăcină. …Mămăligarii* nu sunt o naţiune, ci nişte prostituate. (Mămăligari – ‘consumatori de făină de porumb’ – un alt fel de a spune ‘ţărani români proşti’ sau in varianta Brucan ‘stupid people’ – era un termen depreciativ folosit de ruşi pentru a face referire la românii din Moldova şi Ucraina încă din secolul 19.)

– Nikita Hruşciov, septembrie 1960

Într-un stat socialist, nu păstrezi reţelele de informaţii din interiorul Partidului decât dacă eşti convins că te afli într-o poziţie de supremaţie, [iar] celălalt în poziţie de subordonat … nu reprezintă numai o încălcare a suveranităţii, ci dovedeşte ceva mai greu de definit, relaţia dintre stăpân şi sclav. … Noi am pus problema ca ei să nu aibă reţele de agenţi în nici o ţară socialistă, iar acest lucru l-a determinat pe Hruşciov să ne numească “nemernici”

– Gheorghe Gheorghiu Dej, august 1963

Încercările românilor de a-şi declara independenţa din punct de vedere economic faţă de CAER ar putea fi tolerate, însă, dacă sunt atât de nechibzuiţi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri …vor avea ultimul cuvânt … Întreaga situaţie din Balcani ar putea deveni de necontrolat dacă România ar decide să urmeze Iugoslavia şi Albania în tabăra anti-sovietică.

– Nikita Hruşciov, august 1964

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Presiunea exercitată pentru a dobândi controlul asupra aspectelor economice ale României îşi are începuturile la numai două zile după decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu Dej informa Comitetul Central că sfătuitorii sovietici care controlau economia “trebuie să predea funcţiile pe care le-au deţinut până acum unor reprezentanţi din ţara noastră” . Gheorghiu Dej era convins că Sovromurile erau menite numai să exploateze şi nu erau cu nimic mai bune decât instituţiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme încă din 1947. Cu toate acestea, încă din 1951, ofiţerii de informaţii români se plângeau în legătură cu încercările repetate ale consilierilor GRU “de a interveni în problemele interne ale Direcţiei Militare de Informaţii şi de a prelua conducerea acesteia”. Până la mijlocul anului 1954, România a fost primul membru al Blocului care şi-a “recumpărat” Sovromurile (cu excepţia a două care se ocupau cu extracţia de petrol şi uraniu şi la care Moscova a refuzat să renunţe până în 1957).

Scurta perioadă de relaxare din perioada de tranziţie traversată de conducătorii sovietici s-a dovedit a fi o bună oportunitate pentru toţi membrii Blocului să îşi renegocieze relaţiile cu Moscova (şi pentru populaţie să îşi manifeste doleanţele reprimate până atunci). Pe fondul primelor revolte anti-sovietice din Germania de Est şi Cehoslovacia, toate statele socialiste ‘înfrăţite’ erau în căutarea unui nou stil de viaţă. Budapesta, cu susţinerea clară a unor lideri sovietici, şi-a reiterat pretenţiile asupra unor teritorii din România. În septembrie 1954, atât Rákosi, cât şi primul ministru Imre Nagy s-au plâns conducerii de la Bucureşti că relaţiile bilaterale sunt “reci” şi “nesatisfăcătoare” şi au devenit “tot mai fragile”, mai distante, fapt ce îngreuna tot mai mult colaborarea. (Acest schimb de replici a fost declanşat de o scrisoare pe care Nagy i-a trimis-o lui Dej prin Zoltan Vass la 16 septembrie 1954, al cărei conţinut a fost redat aproape cuvânt cu cuvânt de către Rákosi lui Valter Roman câteva zile mai târziu). Apelând la Valter Roman, un fost tovarăş din Comintern şi fost membru al aripii transilvănene din Budapesta, Rákosi dădea frâu liber nemulţumirilor personale cu privire la Transilvania şi îşi relua încercările insistente de a-l convinge pe Stalin “că o parte din Transilvania trebuie retrocedată Ungariei” – afirmând chiar că l-a convins pe liderul sovietic că “în Transilvania sunt mai mulţi unguri decât români”, fapt ce l-a determinat pe interlocutorul său român să riposteze spunând că, dacă poate susţine o asemenea minciună flagrantă, înseamnă că s-a folosit de “statisticile revizioniste hortiste”. Pus în dificultate, Rákosi a descris în continuare eforturile pe care le-a depus în timpul conferinţei de pace de la Paris pentru “‘a rezolva’ problema Transilvaniei, astfel încât o parte să fie atribuită Ungariei.” (Rákosi a făcut trimitere la vizita sa făcută premierului britanic Clement Attlee, dar se pare că nu a menţionat vizita efectuată la Washington). Liderul Partidului Ungar a propus, atunci, ca cele două părţi să rezolve “problema” “prin schimbul de populaţii şi corectarea frontierelor” în situaţia actuală, mai propice. Rákosi a explicat că, în timp ce înainte “era imposibil să se ridice problema teritorială” deoarece opţiunile politice ale Ungariei şi României rămâneau incerte, “acum, când ambele ţări au păşit pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvată în spirit fratern” prin negocierea în secret a transferurilor necesare între conducerile de partid.

Matyas Rakosi

Matyas Rakosi

Roman l-a informat pe Gheorghiu Dej asupra acestui fapt, adăugând că, în perioada petrecută în Comintern la Moscova, a fost în permanenţă abordat de Rákosi, Révai, Imre Nagy şi alţi tovarăşi unguri pentru ca Transilvania sau o parte din aceasta să fie transferată Ungariei după război, Rákosi şi Révai preferând graniţele trasate de “arbitrajul” lui Hitler.

Problema a rămas una arzătoare până la întâlnirea de la Budapesta din 6 aprilie 1955 între o delegaţie PCR formată din Bodnăraş, ministrul de externe Simion Bughici (înlocuitorul lui Pauker) şi Janos Fazecas, şi liderii Partidului Comunist Ungar Rákosi, Gerö şi András Hegedús. Delegaţia română a criticat partea ungară pentru pretenţiile teritoriale, condamnând refuzul constant al Budapestei de a recunoaşte fără echivoc graniţele stabilite prin tratatul de pace, precum şi insistenţa cu care Rákosi expunea “problema Transilvaniei” în discursurile şi publicaţiile sale, ca şi cum problema apartenenţei acesteia ar fi rămas nerezolvată. Discursul lui Ràkosi din noiembrie 1954 era intitulat Constituirea Partidului Comunist din Ungaria şi lupta pentru victoria revoluţiei proletare). Cum era posibil, întrebau ei, ca presa, industria de film şi teatrul controlate de comunişti, precum şi personalităţile culturale comuniste să facă afirmaţii vădit iredentiste ca “Transilvania este inima Ungariei şi fără Transilvania Ungaria nu poate trăi”, “cel mai puternic scut al eternei naţiuni ungureşti este Transilvania”, “Transilvania [este] fortăreaţa ce va salva Ungaria” şi “fără Transilvania, nu există Ungaria, deoarece Transilvania a fost mereu adevărata Ungarie”?

Solicitarea Ambasadei Ungariei pentru includerea unei hărţi a Regiunii Autonome Ungare ca anexă la harta Ungariei într-un atlas geografic ce urma a fi tipărit ilustra această problemă. Ministrul român de externe a întrebat dacă Ungaria considera că Regiunea Autonomă Ungară este parte integrantă a României sau o anexă a Ungariei. Şi mai supărător a fost faptul că, în ciuda solicitărilor repetate ale părţii române şi a acordului formal al ungurilor, Budapesta nu şi-a închis biroul de paşapoarte din Cluj, ce fusese înfiinţat în 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetăţeni ungari care se aflau încă pe teritoriul Transilvaniei.

În schimb, biroul încuraja şovinismul ungar şi îşi “asuma rolul de a veghea la respectarea drepturilor minorităţii ungare” (Fazekas a emis această critică, remarcând că, cu numai patru zile înainte, biroul găzduise o recepţie la Cluj la care au participat prim-secretarii partidelor regionale din Cluj, Târgu Mureş şi Hunedoara, fără ca invitaţiile să fie trimise oficial). “Unica justificare pentru păstrarea acestui birou”, declara ministrul român de externe, a fost aceea “de a menţine iluzia şi speranţa că problema Transilvaniei nu s-a rezolvat definitiv”, poziţie defavorabilă pentru România şi pentru Ungaria şi “utilă numai inamicilor noştri”.

Ungurii au cedat în privinţa tuturor aspectelor, cu excepţia lui Rákosi, care şi-a menţinut poziţia conform căreia scriitorii Unguri aveau dreptul să abordeze subiectul Transilvaniei (iar replica românilor a fost că aceasta constituia o problemă numai atunci când scriitorii unguri se refereau exclusiv la Transilvania). Învinuind naţionalismul premierului Imre Nagy, “independenţa” reprobabilă a ziarelor şi scriitorilor, precum şi lipsa unui control strict din partea partidului, liderii Partidului Ungar au fost de acord că “problema Transilvaniei trebuie considerată încheiată”. În plus, ei au promis ca tratatul de pace şi graniţele actuale să fie prezentate în noua istorie a partidului ungar ca fiind “corecte”.

Share

Lasa Comentariu