Transilvania intre Moscova si Budapesta

// 21 April 2011 // Romania recenta, Transilvania

Henrik Werth - Comandantul Armatei Hortyste

Henrik Werth - Comandantul Armatei Hortyste

La începutul celui de-al doilea rãzboi mondial, chestiunea teritorialã basarabeanã şi cea transilvãneanã erau strâns conexate în concepţia sovieticã. Politica dusã de Comintern, ca România sã cedeze acele teritorii împreunã cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigoratã dupã criza cehoslovacã din 1938, când Moscova a început sã-şi declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evoluţia a fost predictibilã date fiind interesele comune ale „Ungariei şi Uniunii Sovietice faţã de România, care le-au apropiat pe primele doua”, dupã primul rãzboi mondial. Mesajul nu a trecut nerecepţionat la Budapesta. Încã odatã se prefigura formarea unei coaliţii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivã împotriva României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliţie cu Ungaria şi Bulgaria, iar, în 1939, va face acelaşi lucru cu URSS, ca parte compinentã a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene şi a redefini balanţa de putere.

Pamant Romanesc in sfera de interese sovieto-maghiare

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi l-a numit şeful statului major al Honved. Werth, un veteran al operaţiunilor Armatei Roşii Maghiare din prima campanie transilvãneanã din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin vãile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare care se pregãtiserã pentru recuperarea militarã a Transilvaniei de la începutul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociaţiei Trãgãtorilor de Elitã Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrãrii şi subversiunii.

Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militarã. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranţã Internã al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu Mureş şi Zalãu. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi împreunã cu personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitarã Rongyos Gárda (Garda Furioasã). Rongyos Gárda, formatã mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat reputaţia de a fi de o brutalitate excesivã în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germanã în Polonia şi prin atrocitãţile din Serbia. Pe lângã sarcinile principale de provocare a panicii şi îngreunare a retragerii armatei române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internaţionalã, pentru intervenţia armatã a Ungariei. În acest sens ei au plãnuit „arderea satelor germane (şvabe sau sãseşti)”  însoțitã de o campanie de propagandã centralizatã pentru atribuirea acestor atrocitãţi autoritãţilor române naţionaliste.

Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţã de pretenţiile Ungariei şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat dupã semnarea pactului Hitler-Stalin, în august 1939. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentã a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii. Guvernul maghiar şi conducerea armatei „s-au angajat instantaneu în pregãtiri militare şi diplomatice fervente”, care urmau sã le permitã sã acţioneze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic. Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apãrãrii al lui Horthy câteva proiecte „ale unei convenţii militare cu Uniunea Sovieticã pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat sã negocieze cu partenerii sovietici şi „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei”. Werth era sprijinit de Horthy şi de un numãr de ofiţeri superiori, inclusiv de viitorul sãu succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera cã încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României este şi posibilã, şi dezirabilã ”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului rãzboi mondial, vorbitor de limba rusã, implicat în negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat dupã anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria sã treacã la acţiune armatã împotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase şi faţã de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta cã Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile dupã ce forţele sovietice invadaserã Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe ambasadorul Italiei în legãturã cu sprijinul Moscovei faţã de „pretenţiile la adresa României” exprimate de Ungaria şi Bulgaria. Moscova fãcea presiuni asupra Bulgariei sã solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniţã continuã între Uniunea Sovieticã şi Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitãri din partea ofiţerilor de informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis cã „e posibil sã ne mai întâlnim o datã pe Dunãre.”

Molotov

Molotov

La mai puţin de 24 de ore dupã trimiterea ultimatumului Moscovei cãtre România, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, îşi exprima „marea satisfacţie” în faţa adjunctului comisarului sovietic pentru relaţii externe (şi şef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. Dupã solicitarea Comisarului sef Molotov „de a influenţa Iugoslavia sã pãstreze tãcerea în cazul în care Ungaria va trebui sã intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie cã „Iugoslavia este calmã şi cã el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia sã intervinã în cazul unui conflict româno-maghiar”. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând cã „(ungurii) sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamna lichidarea principiului integritãţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilã de a continua ceea ce (sovieticii) începuserã”. Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy cã Moscova considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adãugând cã Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţã internaţionalã la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei.” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele mulţumiri” ale guvernului sãu pentru prietenia şi sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta cã, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata sã înceapã rãzboiul”.

Ca o ironie, aliatul Ungariei, Germania a împiedicat-o sã atace pentru a-si facilita accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La începutul campaniei din est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei faţã de pretenţiile Ungariei asupra României, precum şi „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele douã ţãri”, insistând cã „nu era necesar ca Ungaria sã intre într-un rãzboi germano-rus”. Kremlinul sublinia cã „nu a obiectat niciodatã şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” şi cã „Ungaria va putea conta şi în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei” dacã nu va participa militar în campanie. Budapesta a fãcut eforturi semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului sã menţinã legaţia de la Moscova pe perioada rãzboiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich şi Uniunea Sovieticã. Consecvent acestei colaborãri împotriva României, Stalin a considerat cã se cuvenea sã acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul rãzboiului cã „armata fascistã germanã” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române şi finlandeze”.

Larry Watts, istoric american

Share

Lasa Comentariu