Controlul „fratelui mai mare” de la Rasarit

// 21 April 2011 // Hegemonia Sovietica, Romania recenta

Intaiul marinar al URSS

Intaiul marinar al URSS

Controlul Armatei

Deşi influenţa sovietică bazată pe ideologia comună era importantă, controlul politic în sine se exercita asupra instituţiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate şi poliţia (miliţia) – şi asupra liderilor partidului printr-o reţea de ofiţeri şi agenţi sovietici infiltraţi în instituţiile respective şi în jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) şi a Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borilă, Valter Roman şi Mihai Florescu, erau cu toţii veterani ai Războiului Civil Spaniol şi cetăţeni sovietici. Aceştia au revenit la Moscova împreună cu şeful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activităţile externe ale GRU în Spania pe perioada Războiului Civil, cât timp a condus Brigada Internaţională – ca recruţi ai GRU. După sosirea în România la sfârşitul războiului a diviziilor formate în Uniunea Sovietică, ofiţerii politici au fost imediat instalaţi în funcţii de comandanţi adjuncţi în peste 200 de unităţi ale Armatei Regale Române. În decembrie 1947, aceşti adjuncţi au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei şi 61 de maiori romani.

Dumitru Popescu

Dumitru Popescu

Situaţia era confuză din cauză că armata luptase alături de forţele militare sovietice (de fapt, în faţa acestora) în ultimele opt luni ale războiului, şi deoarece orientarea de centru a României era mai pronunţată în cadrul armatei decât în orice altă instituţie. “Soluţia” pentru această problemă îmbina activităţi ce vizau slăbirea influenţei anumitor ofiţeri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici şi un aflux masiv de consultanţi şi experţi sovietici. Această ultimă măsură s-a reflectat în protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenţa suplimentară din partea a “2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici”

Petre Borila

Petre Borila

Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici, condusă de ataşatul militar sovietic din cadrul Statului Major al Armatei Române, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori. La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea alianţei sovietice în 1955. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU. Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceste două regiuni de restul României. Forţele sovietice întrerupseseră toate conexiunile de telegraf şi telefon ale Moldovei cu restul României şi chiar instalaseră linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

Academia Militara URSS

Academia Militara URSS

Acest control a fost menţinut şi extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor. Pregătirea militară sovietică a ofiţerilor superiori reprezenta un element evident de menţinere a controlului, ca şi recrutarea agenţilor, oferindu-se în mod făţiş un anumit statut, privilegii şi sponsorizări, care veneau odată cu statutul de membru între “cadrele de perspectivă” – ofiţerii aprobaţi de sovietici, care ocupau poziţiile superioare. De obicei, recrutul era “selectat” de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară, şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice. Moscova avea o reţea-paravan de programe de patru şi cinci ani pentru a camufla pregătirea şi recrutarea în GRU. De fapt, după cum relata un ofiţer GRU, după ce petrecea un an într-o “academie militară normală unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat într-o “locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani”. La absolvire li se eliberau diplome de la instituţia paravan, “de exemplu Academia Militară de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.

Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape. Scopul pregătirii lor nu era să li se ofere acces la informaţii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi în ţările de provenienţă (mai ales în detrimentul URSS, în cazul în care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contră, acestor recruţi li se asigura în general o pregătire de bază, precum şi “cunoştinţe academice ieşite din uz”, dar li se cerea să îi ajute pe sovietici să consolideze controlul sovietic asupra lor şi a instituţiilor din ţările de provenienţă. Astfel, spre exemplu, li se “cerea să descrie procedurile şi detaliile operaţionale ale armatei sau serviciului din care proveneau” şi să ofere informaţii privind propriile “obiceiuri şi dependenţe” astfel încât GRU (sau KGB) să le poată identifica punctele vulnerabile şi alte oportunităţi pentru recrutare.

g-ral. Marin Pancea

g-ral. Marin Pancea

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licenţiaţi în academiile tehnice şi militare sovietice, afişau în general o atitudine superioară faţă de colegii lor instruiţi în cadrul instituţiilor din ţara de provenienţă, care nu beneficiaseră de atenţia consilierilor sovietici. După cum relata Generalul Marin Pancea, care în 1978 a fost plasat într-o funcţie fără perspective la Brăila deoarece  întreţinuse relaţiile necuvenite cu personalul sovietic în perioada în care activase ca ataşat în Franţa, majoritatea ofiţeri:

… erau o pradă uşoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.

Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică. Această tehnică datează încă de pe vremea Romei şi Greciei antice. A fost folosită şi în cazul armatei române pe vremea conflictelor imperiale din regiune în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente împotriva trimiterii ofiţerilor la studii în Prusia, deoarece astfel întrerupeau legătura cu ţara, unii pretinzând chiar că “au uitat limba română”, în timp ce alţii “se întorceau cu soţii nemţoaice” şi implicaţii financiare (legate, de exemplu, de proprietăţi), şi “foarte mulţi, cu datorii în Germania”. Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decât simpla dirijare şi motivare a consorţilor români (sau polonezi, cehoslovaci, etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuală intervenţie sovietică menită să protejeze cetăţenii aflaţi în străinătate. Înainte de încheierea Primăverii de la Praga, de exemplu, se pare că autorităţile sovietice plănuiau uciderea soţiilor de naţionalitate sovietică ale cetăţenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revoluţionari” şi a-şi justifica astfel intervenţia armată.

Controlul serviciile de informaţii şi securitate

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate şi informaţii era cu atât mai mare cu cât acestea erau create în întregime de mai marii sovietici. Primul serviciu de informaţii (Directoratul General de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei “Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pîntilie, şi doi adjuncţi, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil, şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atât Bodnarenko, cât şi Nicholski au acţionat pe teritoriul României sub acoperire şi au fost închişi pentru aceasta, înainte şi în timpul războiului.

Pantelei “Pantiuş” Bodnarenko

Pantelei “Pantiuş” Bodnarenko

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951 sub conducerea consultantului-şef sovietic pe probleme de informaţii, Saharovski, era, din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe (deşi cu mai puţine zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Ofiţerii catalogaţi ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilaţi. În această perioadă, personalul DIE număra 359 de persoane: 297 ofiţeri, 14 sergenţi şi 48 de angajaţi civili. Era o structură de conducere total diferită de cea a serviciilor de informaţii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu să fie creat), o consecinţă a faptului că, în perioada interbelică, conducerea PCR fusese din afara României. În celelalte părţi ale Blocului, cetăţeni ai ţării respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informaţii, alături de consilierii sovietici.

Secţia specială dedicată încercării de a crea “o stare de neîncredere şi suspiciune generală” în rândul organizaţiilor emigranţilor români cu “scopul de a le distruge” era o noutate în cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est încercau să “se folosească de emigranţi pentru a promova în secret interesele statelor.” S-a dovedit că, în timp ce în cazul anumitor grupuri de emigranţi [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunităţilor de exilaţi avea scopul de a identifica eventuali recruţi pentru diverse acţiuni de culegere de informaţii”, în cazul altora [români, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni în activităţile lor”. Şi aceasta era o consecinţă a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influenţat şi structura majorităţii societăţilor basarabene şi transilvănene înfiinţate în occident şi care promovau o politică anti-românească.

Primul şef al DIE a fost Vasile Vâlcu, comunist bulgar şi ofiţer al serviciului sovietic de informaţii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic în timpul Războiului Civil Spaniol şi mai târziu ofiţer INU (fost INO) şi OMS, implicat în recrutarea prizonierilor de război în perioada celui Al Doilea Război Mondial. Einhorn a activat ca şef al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP în perioada 1948-1951, înainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri între serviciile de securitate din ţară şi cele străine au devenit ceva obişnuit în cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securităţii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Iszaek, ofiţer INU. (Din întâmplare, Iszaek (Ijac) şi Einhorn erau evrei, dar această identitate nu avea nicio legătură cu interesele pe care amândoi le reprezentau şi era şi mai puţin importantă decât afilierea lor maghiară, dacă ne gândim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informaţii române. Acelaşi lucru era valabil şi pentru rusofilii asimilaţi din Basarabia, ca de exemplu Gavrilă Birtaş, Mişu Dulgheru, Ion Crişan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Grigore Naum şi Alexandru Guţan.) Şeful Direcţiei Contraspionaj era ofiţerul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese încarcerat în România pentru spionaj în perioada în care aceasta se retrăsese din război. Mai târziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei.

g-ral. Serghei Nikonov

g-ral. Serghei Nikonov

Pe lângă consilierii şi experţii militari sovietici ai generalului Kolganov şi cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate şi culegere de informaţii, consilierul şef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matuşenko, dirija diverşi consilieri şi experţi din cadrul miliţiei, gărzii de frontieră, etc., cei mai mulţi ocupând funcţii care se suprapuneau celor din DSS. Iniţial, aceşti consilieri aveau puteri aproape absolute. După cum observa un şef din cadrul serviciului de informaţii al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situaţie în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eşalon inferior fără a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

Iniţial, Gheorghiu-Dej era supravegheat îndeaproape. În 1948, secretara sa personală era Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, ofiţerul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informaţii până la desfiinţarea acestuia în 1951 şi a fost apoi numit la conducerea Direcţiei de Informaţii a Armatei. Şeful său de cabinet era ofiţer MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca şi cel responsabil de siguranţa sa (Valerian Buhikov). La aceasta se adăugau personalul şi şefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societăţii de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociaţia Română pentru Întărirea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS), din Asociaţia Întregii Uniuni pentru Legături Culturale în Străinătate (VOKS), din Sovinform (care furniza ştiri presei româneşti) şi din asociaţiile străine de corespondenţă.

Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locaţia pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al Partidului şi să fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici. În afară de aceste cadre de nădejde, numeroşi oficiali ai Partidului, printre care Moghioroş/Mogyóros, Vass, Chişinevski, Constantinescu, Părvulescu, Bărladeanu, Stoica, Salăjan (Szilágy), etc. erau agenţi sovietici şi raportau direct Moscovei.

Larry Watts, istoric american

Share

1 Raspuns la “Controlul „fratelui mai mare” de la Rasarit”

  1. Iulian Apostu says:

    Traim in tara in care condamnarea comunismului se face sub pontificatul lui Volodea Tismaneanu, tara in care, pana prin 2005, Silviu Brucan ne invata saptamanal democratie la ProTV, tara in care unii colaboratori ai Securitatii dovediti in instanta au si certificate de revolutionar, tara in care fostul rege Mihai este erou, dar legionarii sunt antisemiti, iar maresalul Antonescu un indezirabil criminal de razboi, tara in care presedintele varsa cabotin o lacrima la muzeul Holocaustului, niciuna insa pentru luptatorii din munti sau miile de morti din inchisorile comuniste…
    Zydokomuna, adevarul ocultat. Evreii si comunismul – cazul Romaniei: studiul care inventariaza peste 3000 de nume demne de toata scarba, de la Ana Pauker (Hannah Rabinsohn) la seful cenzurii Iosif Ardeleanu (Demo Adler), de la politrucul Silviu Brucan (Brucker) la fanatica Beate Fredanov-Gelehrter, de la proletcultistii Ovid Crohmalniceanu (Moise Cahn) si Nina Cassian la tortionarii Wilhelm Einhorn, Francisc Butyka si Mihail Patriciu (Weiss), sau de la ziaristii Stefan Ardeleanu (Salzberger) si “revolutionarul” Teodor Brates (Farber) la profesorii Alexandru Graur (Alter Brauer) si Virgil Ioanid. Studiul integral este disponibil la http://www.scribd.com/doc/68602280/Zydokomuna si poate fi expediat, la cerere, si in format pdf.
    La vremuri mai bune, Doamne ajuta!
    I.A.

Lasa Comentariu