Mihai Viteazul – intaiul unificator al romanilor

// 18 April 2011 // Inainte de Unire, Secvente Istorice

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Dacă era sau nu fiul lui Pătraşcu cel Bun, aşa cum pretindea şi cum gruparea fidelă a boierilor Buzeşti a încercat să confirme (la mânăstirea Căluiu, Petru Cercel și Mihai Viteazul, care ar fi fost astfel frați, sunt pictați alături), este o chestiune secundară, care a reținut prea mult interesul vechii istoriografii.

Obârșia nu are însemnătate, ci fapta, și fiul Tudorei (pater semper incertus!) din Orașul de Floci s-a ridicat în ierarhia politică și administrativă a țării înainte de a deveni întâiul unificator al Ţărilor Româneşti.

Pentru a înţelege ascensiunea lui Mihai trebuie avută în vedere situaţia sa materială: domnul celei dintâi uniri a fost un „moşneanofag”, un înghiţitor avid al stăpânirii de pământ ţărănesc. Ion Donat, care a studiat cel mai atent domeniul lui Mihai Viteazul, arată ca „într-o domnie efectivă (în Țara Românească) de aproximativ șase ani el a cumpărat 64,5% din totalul satelor cumpărate până la 1600 de toți domnii Țării Românești la un loc.[…] Predecesorii lui Mihai Viteazul și-au cumpărat satele, în marea majoritate a cazurilor, de la boieri; pe când din cele 149 de sate ale lui Mihai numai 25 au fost boierești. În schimb, domnii de până la el au cumpărat doar cinci sate de moșneni, față de 113 cumpărate de Mihai Viteazul. Aceasta însemnează că din totalul satelor rumânite prin cumpărare, până la 1600, Mihai Viteazul a rumânit 95,7%”.

Din acest întins domeniu, domnul a făcut danii unor boieri și mânăstiri sau familiei sale, astfel că la moartea sa, în 1601, domnul dispunea de 83 de sate.

Construirea acestui domeniu-record al domnului s-a făcut adesea cu mijloace silnice, care au lovit nemilos în moșneni, ele fiind evocate, mai târziu, în documente.

Ce a determinat acest apetit de pământ al domnului, apetit considerabil mai puternic decât al predecesorilor săi? S-a avansat ipoteza urmăririi exemplului oferit de domeniul princiar ardelenesc, pe care Mihai Viteazul ar fi intenționat să-l copiezepentru a da o „bază economică” domniei, în perspectiva obținerii, de la imperiali, a recunoașterii caracterului ei ereditar.

Este incontestabil că, în condițiile societății medievale, fundamentul oricărei politici de consolidare a puterii centrale (regală, voievodală etc.) era domeniul regal sau princiar. Exponentul politicii de centralizare a puterii, trebuia să dețină el însuși o temelie de putere, reprezentată de o mare stăpânire de pământ, sursă de bogăție și, în același timp, prin perspectiva daniilor, mijloc de câștigare a fidelităților.

În cazul lui Mihai Viteazul, încă un factor ar fi de luat în considerare, dacă se acceptă schema de evoluție a structurilor economico-sociale ale Țării Românești, elaborată de americanul Daniel Chirot. Potrivit acestuia, până la instaurarea controlului otoman asupra Mării Negre veniturile domniei erau asigurate de vămile percepute pe marele drum comercial, care unea Europa Centrală și gurile Dunarii. Declinul și apoi dispariția acestui drum – odată cu transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc” (dar nu închis cu desăvârșire comerțului european, cum au arătat Mihnea Berindei și Ștefan Andreescu) – a privat domnia de această sursă de venituri și a determinat o nouă așezare a izvoarelor de bogăție: de la negoțul generator de avuție prin vămi, dreptul de etapă etc. la domeniul funciar cu organizarea sa autarchică.

Același curs ar fi urmat și de clasa boierească, ea însăși obligată să se adapteze noilor circumstanțe: din beneficiari ai veniturilor distribuite de domnie, boierii s-au transformat în deținători de mari domenii, secolul al XVI-lea fiind martorul unui asalt al boierimii asupra stăpânirilor de pământ ale țăranilor liberi.

Schema oferită de Daniel Chirot are un caracter ipotetic, întrucât puținătatea documentelor din secolele XIV-XV nu îngăduie reconstituirea exactă a funcționării mecanismului economic al Țării Românești (ca de altinteri și al Moldovei). Este însă de observat că, odata cu extinderea domeniului boieresc, are loc și un transfer de putere de la domnie spre boierime. De la statutul domnesc se trece la statutul boieresc (sau seniorial, cum îl numește istoricul american).

Domnia lui Mihai Viteazul a exprimat confruntarea dintre cele două formule de organizare a statului: domnească și boierească. Așa cum se va vedea mai jos, boierii au încercat, prin tratatul de la Alba Iulia (1595), încheiat în numele voievodului cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathori, să reducă statutul domnului la acela de simplu reprezentant al suzeranului său transilvan și să transfere autoritatea reală în mâinile marii boierimi.

Mihai Viteazul a urmărit blocarea acestui proces și revigorarea statului domnesc, ceea ce explică efortul său de a-și constitui un mare domeniu, care să-i furnizeze forța economică necesară confruntării cu elita politică a țării.

Înainte însă de a ajunge la măsurarea forțelor, domn și boieri au acționat unitar în luptă pentru scoaterea țării de sub dominația otomană.

Sporul haraciului și al altor obligații materiale către Poartă, introducerea confirmării trienale și anuale a domniei (mucarerul mare și mic), darurile (peșcheșurile) pretinse de sultan și marii dregători otomani, toate acestea au sleit resursele Țării Românești și Moldovei, amenințate de falimentul economic.

Povara îndatoririlor către Poartă a lovit și în țărănime și în boierime, solidarizându-le temporar în încercarea de a înlătura exploatarea turcească.

Uciderea creditorilor turci aflați în Țara Românească este semnificativă pentru mobilurile economice ale ridicării antiotomane (creditorii turci au fost uciși și la Iași).

Cele trei Țări Române s-au alăturat marii coaliții – Liga Sfântă –, în care forța principală era Imperiul habsburgic.

În iarna 1594-1595 și la începutul anului 1595, oastea munteană s-a aflat în ofensivă, obținând victorii asupra forțelor otomane la Orașul de Floci, Hârșova și Silistra și a celor tătare (Putineiu). Mihai însuși a trecut Dunărea și a ars Rusciukul, provocând mari pierderi turcilor.

În martie, în timp ce muntenii, sprijiniți de ardeleni, pun stăpânire pe Brăila, moldovenii cuceresc Ismailul.

Formal, conducătorul acestui front al Țărilor române era principele Transilvaniei, Sigismund Bhatori, care se făcuse recunoscut ca suzeran de Aron Tiranul, domnul Moldovei, înlocuit apoi, în aprilie 1595, cu Ștefan Răzvan (calificat de Mihai Viteazul „nu țăran, ci grădinar”, poate țigan?), cu același statut de vasalitate.

Pentru a reglementa raporturile munteano-transilvane, în același spirit, o delegație de boieri, trimisă de Mihai Viteazul, a semnat la Alba Iulia un tratat cu totul dezavantajos pentru voievodul muntean (20 mai 1595). Mihai a explicat foarte răspicat solului polonez Lubieniecki că boierii „au săvârșit nu ceea ce aveau în instrucțiunile lor, ci ceea ce era în interesul lor, obținând anumite privilegii pentru ei”.

Analiza clauzelor acestui tratat confirmă evaluarea lui Mihai Viteazul. Domnul Țării Românești deveneaun locțiitor, în propria sa țară, al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea în fapt sfatului domnesc alcătuit din 12 boieri, aflați la adăpost de primejdia de a-și pierde capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte și confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunțate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei.

Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-și putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania, care îi asigura atât spatele armatei, când avea să se declanșeze ofensiva otomană, cât și un ajutor sub forma unui corp de oaste.

Tratatul de la Alba Iulia a fost prefigurarea programului politic al clasei boierești, preocupată să instaureze un regim nobiliar, în cadrul căruia autoritatea domnească era subordonată sau controlată de marea boierime.

Cu câteva zile înainte de semnarea Tratatului de la Alba Iulia, la 14 mai 1595, marele vizir Ferhad pașa, care urma să conducă marea campanie împotriva Țării Românești, a abolit statutul de autonomie al celor două principate extracarpatice și le-a declarat provincii (vilâyet) ale Imperiului otoman, încredințate, Moldova lui Cafer pașa, fost conducător provincial în Azerbaidjan, iar Țara Românească beilerbeiului Anatoliei, Satârci Mehmed pașa. A fost singura dată când Poarta otomană a trecut Moldova și Țara Românească din zona dâr al-ahd (zona țărilor tributare) în zona dâr al-Islam, zona administrației directe otomane.

Aproape două luni mai târziu, Ferhad pașa a fost destituit și executat, funcția de mare vizir revenind lui Sinan pașa (ambii fiind albanezi de origine), care a trecut Dunărea și a intrat în Țara Românească, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni.

Mihai nu dispunea decât de circa 16.000 de oameni și de un corp de oaste transilvan, condus de Albert Kiraly, numărând 7.000 de oameni (aproape jumătate erau secui). Domnul a încercat să întârzie înaintarea otomană, dând bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595). A fost o victorie românească de prestigiu – am spune – prin pierderile grele provocate invadatorilor. Mihai Viteazul ne-a lăsat el însuși relatarea acestei biruințe de o clipă: „plecai inimos să-l întâlnesc (pe Sinan – n.n.) cu acei oameni ce-i aveam, și când ajunsei la Călugăreni, aflai că toți sunt gata de luptă; deci eu, chemând numele lui Dumnezeu, mă încăierai cu ei într-o bătălie, în așa fel că ținu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan pașa, căci în lupta aceea însuși Sinan pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos; așa că în acea bătălie au fost omorâți patru pași și șapte sangeaci și am câștigat 15 tunuri și un steag verde al Profetului Mahomed, mult prețuit de dânșii și foarte respectat, pe care l-am trimis Măriei Sale Împăratului (Rudolf al II-lea – n.n.)”.

Pierderile suferite de oastea otomană la Călugăreni nu au împiedicat-o să ocupe de a doua zi Bucureștiul, unde, la mânăstirea Radu Vodă (de fapt ctitoria lui Alexandru-Mircea, refăcută de Radu Mihnea), Sinan, convins de caracterul definitiv al schimbării de statut al Țării Românești, a ridicat o fortificație – „palanca” lui Sinan – și a început să numească subași, funcționari ai administrației otomane a vilâyetului nou constituit. Începea într-adevăr transformarea Țării Românești într-o provincie a Imperiului.

Gheorghe Tatarascu - Oastea lui Mihai Viteazul

Gheorghe Tatarascu - Oastea lui Mihai Viteazul

Oastea otomană a înaintat spre nord și a ocupat Târgoviște, unde a construit o nouă fortificație, dar mai mică și mai slabă (era din pământ).

Atunci s-a produs contraofensiva forțelor unite ale celor trei Țări române, reunite la Rucăr. Sinan pașa, care crezuse că a consolidat controlul Porții asupra vilâyetului muntean, a început o retragere precipitată, în cursul căreia au fost distruse – pentru a nu rămâne în stăpânirea românilor – cele două palănci. Urmărite îndeaproape de forțele munteano-moldo-transilvane, trupele otomane au fost atacate la Giurgiu, unde au pierdut 10.000 de robi luați, iar trecerea pe malul drept al Dunării s-a transformat într-o adevărată catastrofă: „Majoritatea trupelor de achingii – relatează cronicarul Mustafa Naima – aflându-se pe țărmul de dincolo (muntean – n.n.) nici un singur ins nu s-a salvat, și în vremea aceea rădăcina achingiilor tăindu-se acolo, s-a stins”. Așa cum a relevat Aurel Decei, dispariția după două secole și jumătate a achingiilor a avut drept urmare modificări importante în structurile militare ale Imperiului otoman: dispariția achingiilor, ca și cea a spahiilor, a făcut ca, din secolul următor, să sporească substanțial valoarea corpurilor de călăreți tătari.

În ceea ce privește loviturile primite de oastea otomană ce invadase Țara Românească în vara anului 1595, orientalistul român observă cu dreptate că victoria lui Mihai Viteazul și a aliaților săi la Giurgiu este mai importantă decât cea de la Călugăreni, celebrată de toți, de la Bălcescu încoace, drept marea biruință a Viteazului.

Campania din 1595 a generat una dintre cele mai controversate probleme ale istoriei românești, care este „legământul lui Mihai Viteazul”, considerat de Nicolae Bălcescu drept începutul șerbiei/iobăgiei țăranilor în Țara Românească. În temeiul documentației actuale, hotărârea lui Mihai Viteazul ca țăranii să rămână „legați” de moșia pe care se aflau în momentul promulgării așezământului domnesc apare mai mult ca având un caracter fiscal decât unul social. Voievodul, aflat în permanentă nevoie de bani pentru plata trupelor sale, s-a văzut confruntat cu o criză demofiscală, ca urmare a dislocării populației, provocată de invazia lui Sinan pașa. Fuga țăranilor din calea năvălitorilor și căutarea țăranilor plecați de către boieri și egumeni pentru a fi readuși „la urma lor” (adică pe moșiile de unde fugiseră) au provocat instabilitatea masei de contribuabili, cu grave repercusiuni asupra încasărilor vistieriei.

Pentru a curma deplasarea țăranilor și litigiile privind readucerea lor pe domeniile pe care le părăsiseră, Mihai Viteazul a hotărât ca fiecare să rămână pentru totdeauna acolo unde ședea în data „legământului”. Supraviețuirea îndelungată a deciziei domnești se explică prin „reperul” creat și devenit atât de util în judecarea litigiilor privind statutul și reședința țăranilor.

Scriind despre Mihai Viteazul, Fernand Braudel îl califică drept „marea figură, greu de înțeles și mai greu de judecat”. De fapt, discuția despre „taina” lui Mihai Viteazul constă în împrejurările înfăptuirii primei uniri a Țărilor române în 1600. Două sunt întrebările de pus în legătura cu acest eveniment capital al istoriei românești: voievodul a acționat potrivit unui plan chibzuit dinainte, având drept obiectiv aducerea sub autoritatea sa a celor trei Țări române? Și, a doua întrebare: indiferent de existența unui astfel de plan, poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din anul 1600 o manifestare a conștiinței unității lor de neam?

Pentru a răspunde acestor întrebări este necesar ca unirea din 1600 să fie raportată la două coordonate: legăturile dintre cele trei Țări române în secolele XIV-XVI și contectul politico-militar de la sfârșitul secolului al XVI-lea în care s-a integrat acțiunea lui Mihai Viteazul.

De-a lungul întregului ev mediu, unitatea lingvistică și confesională, căreia i s-au adăugat similitudinile instituționale, cooperarea politică și militară, legăturile economice și schimburile culturale au favorizat dezvoltarea unor raporturi strânse între cele două state române extracarpatice și românii transilvăneni. În același timp, Țara Românească și Moldova au avut relații la fel de strânse cu voievodatul/principatul Transilvaniei, care, deși avea o populație majoritar românească, era condus de nobilimea maghiară, asociată, în exercitarea puterii, cu patriciatul săsesc și fruntașii secuilor. În Transilvania exista un clivaj socio-politic corespunzător unui clivaj etnic: elita politică era precumpănitor maghiară, populația supusă era precumpănitor română.

În măsura în care eru conștienți de originea lor română (și sursele istorice atestă această conștiință), românii din spațiul carpatodanubian știau că, dincolo de fragmentările rezultate din pluralismul statal, aparțineau unei singure și mari realități etnice: neamul românesc.

Una dintre cele mai răspicate afirmări a conștiinței unității de neam o oferă formula folosită de Ștefan cel Mare (în solia către Veneția din anul 1477), pentru a desemna statul de dincolo de Milcov: „cealaltă Țară Românească” (laltra Vlachia). Voievodul moldovean știa, așadar, că țara sa și cea dintre Carpați și Dunăre erau două structuri politice ale aceluiași popor.

La fel de explicită, de astă dată pentru perceperea unității dintre românii extracarpatici și cei din Transilvania, este formula din cererea lui Ștefan Mâzgă, pretendentul nenorocos la domnia Moldovei, care, pribeag în Transilvania, cerea împăratului, în 1577, să-i acorde o moșie pe domeniul cetății Ardudului, „cu oameni de-ai noștrii, de lege și limbă românească”. Așa cum remarcă Ioan-Aurel Pop, dispunem de „un exemplu de solidarizare în nume etnic: stăpânul român își strânge supuși români”.

Masa de populație românească din aria carpatodunăreană avea sentimentul unității sale, chiar dacă trăia în formațiuni politico-teritoriale distincte.

Așa cum s-a văzut, în numeroase împrejurări, în cursul desfășurării luptei antiotomane, Transilvania, Țara Românească și Moldova au cooperat atât de strâns, încât s-a creeat un adevărat front panromânesc, care, însă, așa cum s-a întâmplat pretutindeni în evul mediu, nu a exclus încordări și confruntări între cele trei țări române unele încheiate cu sfârșitul tragic al voievozilor români.

Raporturile politice și militare între țările române au avut și un fundament economic, relevat într-o memorabila formulare de N. Iorga: „Pe o bază de interese comune, cea dintâi unire a românilor a existat, când în capul cărturarilor nu răsărise această idee în unitatea perfectă a vieții economice, așternută pe unitatea perfectă a vieții generală, și Ardealul a intrat în această viață prin intercirculația românească: un singur corp, un singur sistem, am zice, vânos, prin care străbate același sânge viu”.

Legăturile dintre românii intra și extra-carpatici, întemeiate pe conștiința unității lor de neam,  ca și raporturile pe multiple planuri dintre Țara Românească, Moldova și Transilvania au generat, atât la nivelul realității obiective cât și la cel al conștientizării colective, o unitate de destin istoric a ariei carpato-dunărene. Voievozii Moldovei și Țării Românești – ei înșiși stăpâni de domenii în Transilvania (Ciceiul, Cetatea de Baltă, Bistrița, Rodna, Geoagiu etc) – s-au simțit la ei și între ai lor dincolo de Carpați, după cum principii Transilvaniei, cârmuitori peste cea mai bogată dintre cele trei țări române, s-au simțit tentați – și în anumite momente au și izbutit – să-și extindă autoritatea și dincolo de munți.

Ideea unei singure cârmuiri asupra celor trei țări române începea să prindă contur. Principele Transilvaniei Sigismund Bhatori a încheiat în 1595 tratate cu Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, prin care cei doi voievozi acceptau un statut de vasalitate față de principele Transilvaniei.

La rândul ei Poarta otomană a comunicat în toamna aceluiași an, Poloniei, că lua în considerare instalarea unui Bhatori din ramura poloneză ca domn al Transilvanie, Moldovei și Țării Românești. Doi ani mai târziu, nobilul polonez, Andrei Taranowski îi promitea lui Mihai Viteazul „Moldova, Transilvania și alte considerabile posesiuni, dacă li s-ar alătura (polonezilor – n.n.)”.

Și în „durată lunga” – cea a legăturilor între cele trei țări române și cea a conștiinței unității de neam a românilor – și în evenimențialul anilor 90 ai secolului al XVI-lea, unirea Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sub autoritatea unui singur cârmuitor era o soluție politică preconizată în cercurile politice și diplomatice din spațiul românesc și din afara sa, inclusiv Poarta.

Deteriorarea relațiilor cu Transilvania, după ce cardinalul Andrei Bhatori devenise principe, ca urmare a cererii acestuia – sprijinită de Polonia – ca Mihai Viteazul să abandoneze domnia munteană, creea o gravă amenințare pentru securitatea Țării Românești, chiar dacă – după noi lupte, unele în sudul Dunării, desfășurate în 1596 – voievodul primise la începutul anului 1597 confirmarea în domnie din partea Porții. Atât timp cât dincolo de Carpați – locul de refugiu în cazul invaziei otomane – era un principe ostil, domnia lui Mihai rămânea amenințată, cu atat mai mult cu cât voievodul era confruntat cu opoziția unor grupări boierști sprijinite de Polonia.

Mihai a recurs la o lovitură preventivă, a trecut munții și a zdrobit oastea lui Andrei Bhatori în bătălia de la Selimbăr în 1599; cardinalul care izbutise să scape de pe câmpul de luptă a fost ucis de secui.

În timp ce Poarta otomană a recunoscut stăpânirea lui Mihai în Transilvania, împăratul Rudolf al II-lea, hotărât să aibă principatul sub autoritatea sa a întârziat să-și dea acordul pentru schimbarea survenită prin victoria de la Șelimbăr și, în cele din urmă, i-a recunoscut lui Mihai doar calitatea de guvernator.

Aceleași considerente de securitate – eliminarea lui Eremia Movilă care se manifestase ca dușman al lui Mihai – au determinat campania domnului muntean în Moldova, adusă și ea sub autoritatea sa (1600).

Pentru prima dată în istoria românilor, un voievod putea să se intituleze – ca Mihai Viteazul – „din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Unirea din 1600 fusese înfăptuită de Mihai Vitezul sub presiunea imprejurărilor – primejdia reprezentată de atitudinea ostilă a lui Andrei Bathori și Eremia Movilă –, dar ca soluție politica ea, unirea, fusese luată în considerare, cum s-a văzut, sub diverse forme, și în alte medii politice.

Dacă Mihai a avut de la început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum. În niciun caz nu poate fi considerat ca o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat astfel „și hotaru Ardealului/pohta ce-am pohtit/Moldova Țara Românească”. În realitate, așa cu a arărtat C. Rezachevici, este vorba de alăturarea arbitrară a unor notații făcute de domn, pe dosul unor documente în limba maghiară, și larg spațiate între ele (deci nu un text unitar). Rezumând problemele cuprinse în document: frontierele transilvaniei, revendicările domnului (în vechea limbă românească „pohtă”); domnia ereditară în Țara Românească și Moldova.

Intrarea domnului muntean în Transilvania a fost precedată și urmată de mari mișcări ale țăranilor români, „încurajați de încrederea că au un domn de neamul lor” explică un cronicar maghiar Szamoskozy. Există, la nivelul conștiinței populare, percepția unității dintre românii de la nord și de la sud de Carpați – comunitate etnică și de destin istoric. Este acea realitate descrisă de un profesor din Amberg, Ioannis Bissenius: „provincialii (transilvăneni – n.n.) țineau mai mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. Căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate” și „care alt popor, înafară de valahi, poate fi într-atât de asemănător și într-atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toți sunt de același sânge, de aceeași origine, de același nume: daci sunt și unii și ceilalți”.

Mihai, la rândul său, a desfășurat în Transilvania o politică în al cărei filigran se descifrează conturul său de principe român. S-a stăruit, pentru a se releva această realitate, asupra măsurilor luate în favoarea iobagilor români și a preoților români. Pentru cei dintâi, Mihai a solicitat dreptul de a-și paște vitele „în locurile libere și în hotarul necultivat” ale satelor maghiare și săsești. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Mai concludentă pentru politica „românească” a lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost încercarea sa de a dizloca regimul politic întemeiat pe Unio trium natiorum și care excludea pe români din viața politică a principatului. Așa cum s-a văzut, la originea măsurilor dictate în 1366 de regele Ludovic I de Anjou s-a aflat discriminarea confesională. Ea s-a menținut in secolele XV-XVI. Transilvania, considerată, după instituirea, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea a regimului celor patru religii (defapt confesiuni) recepte (catolică, luterană, calvină și unitariană) drept un model de toleranță, nu a cunoscut însă și o egalitate confesională, întrucât ortodoxia, confesiunea majorității populației nu a fost recunoscută ca având un statut legal („receptă”) și i-a fost dor îngăduită practicarea.

Mihai Viteazul a încercat să obțină statutul de religie „receptă” și pentru ortodoxie. Prin tratatul din 1595 cu principele Transilvaniei, atât de păgubitor pentru el, voievodul muntean avusese un singur beneficiu: extinderea autorității mitropolitului Țării Românești asupra clerului român din Transilvania, fiind astfel instutuționalizată „unitatea spirituală a românilor din Ardeal cu cei din Țara Românească” (Victor Papacostea).

Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba-Iulia

Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba-Iulia

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a mers mai departe, el a înființat sau a reînființat (între specialisti inca discutii) Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia, primul pas spre recunosterea oficiala a confesiunii ortodoxe. Odată atins acest obiectiv, românii ortodocsi ar fi căpătat un statut egal cu cel al credinciosilor celor patru religii recepte. Pentru a relua formula lui Serban Papacostea, românii care fuseseră scoși, pe cale confesională, din viața politică a Transilvaniei ar fi fost reintroduși pe aceeași cale confesională, de unde fuseseră excluși. Mihai nu a mai avut însă răgazul pentru înfăptuirea acestei politici.

Împotriva domnului muntean se ridica un formidabil val de ostilitate: Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, iar Movileștii, conducătorii grupării polonofile a boierimii moldovene, râvneau nu numai reîntoarcerea în scaunul de la Suceava, dar îl voiau și pe cel de la București, pentru fratele lui Eremia, Simion. Împăratul Rudolf al II-lea nu dorea domnia lui Mihai în Transilvania, iar generalul său, Basta, era unul din adversarii cei mai înverșunați ai voievodului muntean. Nobilimea maghiară din transilvania nu se putea resemna să se afle sub autoritatea „valahului”, care adusese cu el si boieri români de peste Carpați, pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan. În sfârșit, în rândurile boierimii din Țara Românească, opoziția față de încercările domnului de a impune sfatul domnesc în detrimentul celui boieresc avea numeroși aderenți.

Dincolo de succesele sale militare, pozitia lui Mihai rămânea fragila, în primul rând din cauza precarității mijloacelor sale pecuniare si militare, strâns corelate. Mihai a trăit drama marii schimbări survenite în organizarea armatelor, ca urmare a răspândirii armelor de foc care a produs o adevărată revoluție în domeniul militar. Pe de o parte, statele au trebuit să-și înoiască arsenalele (arme de foc pentru pedestrași și artilerie), pe de alta, ele au trebuit să facă apel la profesiniștii războiului (mercenari), a căror angajare reclama iarăși mari fonduri bănești.

Veniturile suveranilor / statelor au fost supuse unor puternice presiuni, cărora nu li s-a putut face față intotdeauna. Mihai s-a aflat mai tot timpul în criză de mijloace pecuniare pentru plata trupelor sale. Confruntat cu un larg spectru de adversari și adversități, el nu a dispus de forța ce i-ar fi permis să conserve ceea ce cucerise. Căderea devenea inevitabilă.

Înfrângerile s-au succedat rapid. În Transilvania, nobilimea maghiară și generalul Basta și-au manifestat deschis ostilitatea față de Mihai. În lupta de la Miraslău (16 septembrie 1600), Basta l-a înfrânt pe domnul român. Atacat în Țara Românească de forțele polone conduse de marele om de arme Jan Zamoyski si de Movilești, Mihai a suferit noi înfrângeri, a pierdut țara și a fost constrâns să plece la curtea imperială pentru a cere ajutor.

Asasinarea lui Mihai Viteazul

Asasinarea lui Mihai Viteazul

Rudolf al II-lea a impus o împăcare de formă a lui Mihai și Basta, care a permis victoria celor doi la Guruslău (1601) asupra lui Sigismund Bathori. Câteva zile mai târziu, domnul român era ucis pe Câmpia Turzii din ordinul lui Basta. Capul retezat a fost adus în Țara Românească iar trupul îngropat într-un loc neștiut până azi. „Vlahul, se cuvine / Fiete cine, / Să poarte cernit strai/ Că a murit Mihai / Că și-au pierdut domnul / Viteazul și omul, / Cu nume de faimă / De-l rosteau cu teama / Cari mai di cari / Turcii și tătarii / Ungurii și leșii / Tremurând ca peștii” scrie vistierul grec Stavrinos într-o poemă redactată în 1601. Aceste versuri sunt ale unui fidel și ale unui admirator, dar contemporanii și succesorii lor imediați nu au avut prețuire pentru performanța domnului muntean – întâia unire a românilor. Miron Costin, care a scris atât de mult și de adânc despre unitatea moldovenilor, muntenilor și transilvănenilor, se mărginește la următorul comentariu după ce relatează uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”. Niciun cuvânt așadar despre marea faptă a Viteazului – unirea din 1600 –, ceea ce arată că la data înfăptuirii ei, conștiința unității de neam nu devenise conștiință națională. Abia generația pașoptistă angajată în lupta pentru creearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.

Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2008

Share

Lasa Comentariu