Serviciul Special de Informatii in cel de-al doilea Razboi Mondial

// 24 March 2011 // Secvente Istorice, Servicii Secrete

Eugen Cristescu

Eugen Cristescu

Evenimentul cel mai important în planul relaţiilor internaţionale din toamna anului 1938 a fost aşa-zisul „acord de la München”, prin care liderii politici ai Germaniei, Italiei, Franţei şi Angliei au impus Cehoslovaciei să cedeze Germaniei naziste regiunea sudetă. Acest fapt a probat eşecul politicii conciliatoriste anglo-franceze şi a marcat începutul dezagregării sistemelor de alianţe defensive politico-militare central şi sud-est europene.

Devenea evident faptul că România urma să devină în curând una din ţintele expansiunii teritoriale violente a statelor învinse în primul război mondial, iar pentru contracararea acestui obiectiv era necesar un efort conjugat al tuturor instituţiilor statului. Un rol important în acest sens urma să îl îndeplinească Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov, care demonstrase şi până atunci că poate furniza informaţii relevante. Pentru întărirea capacităţii de acţiune a Serviciului Secret, Mihail Moruzov a obţinut mutarea unor noi cadre de la Marele Stat Major şi a reorganizat activitatea celor trei fronturi (de Est, Vest şi Sud), separând căutarea informaţiilor de analiza şi sinteza acestora. Totodată au fost stabilite noi priorităţi în culegerea de informaţii, accentul fiind îndreptat în special spre statele potenţial inamice şi s-a intensificat colaborarea cu serviciile de informaţii din Cehoslovacia, Polonia şi cu cele anglo-franceze. în acelaşi timp, Moruzov, sesizând cu fineţe că Germania a devenit principala putere vest-europeană, a stabilit încă din 1937 contacte în plan informativ cu Abwehr-ul condus de amiralul W. Canaris, schimbul de informaţii rezumându-se la date referitoare la trupele sovietice. Pe plan intern, Moruzov a oferit protecţie unor lideri ai Gărzii de Fier, prin detaşarea la Serviciul Secret în locul concentrării acestora în unităţi militare şi a intermediat în vara anului 1940 revenirea în ţară a lui Horia Sima şi primirea acestuia în audienţă la regele Carol al II-lea, întâlnire ce a avut drept consecinţă ocuparea de către Sima a funcţiei de ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul Gigurtu.

Abdicarea regelui Carol al II-lea la începutul lunii septembrie 1940 şi venirea la conducere a generalului Ion Antonescu i-au fost fatale lui Mihail Moruzov, care, pierzându-şi principalul protector, a fost arestat pe 5 septembrie 1940 şi închis la Jilava sub acuzaţia de delapidare a banilor publici. Căderea lui Moruzov a condus la paralizarea timp de câteva luni a activităţii Serviciului Secret, în special pe plan extern, deoarece principalele surse informative erau cunoscute doar de Moruzov, rămânând nedivulgate până la asasinarea acestuia în închisoare, de către legionarii veniţi la putere odată cu Antonescu. Totuşi, Serviciul Secret nu a fost desfiinţat şi nici nu a devenit o feudă a Mişcării Legionare, aşa cum s-a întâmplat cu organele de poliţie, deoarece generalul Antonescu cunoştea valoarea informaţiilor şi avea nevoie de o structură de stat care să i le asigure.

Eugen Cristescu, Director General al S.S.I.

Eugen Cristescu, Director General al S.S.I.

În acest scop a subordonat Serviciul Secret, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi i-a schimbat denumirea în Serviciul Special de Informaţii. De asemenea, în noiembrie 1940 l-a adus la conducerea S.S.I. pe Eugen Cristescu, fost director în Ministerul de Interne, specializat în mişcările extremiste, care i-a furnizat informaţii preţioase privind intenţiile legionarilor de a extinde actele de violenţă la nivelul întregii ţări. De asemenea, Serviciul Special de Informaţii a fost singurul organ informativ care a oferit generalului Antonescu date operative în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941. în acest context merită subliniat faptul că Eugen Cristescu, care beneficia de o mare încredere din partea lui Antonescu, a refuzat în mod politicos, dar ferm, să concentreze efortul principal al Serviciului Special de Informaţii spre reprimarea Mişcării Legionare după rebeliune, specificând că aceste operaţiuni sunt specifice forţelor Ministerului de Interne, iar generalul a înţeles mesajul.

În primăvara anului 1941 existau suficiente indicii că relaţiile amicale germano-sovietice, întărite prin tratatul încheiat în august 1939, îşi trăiau ultimele clipe, cele două mari forţe pregătindu-se de război. Eugen Cristescu şi-a dat seama că vechiul sistem de organizare a Serviciului Secret, format din două secţii principale şi patru birouri independente, suficient în timp de pace, nu mai reprezenta o soluţie eficientă de acţiune în caz de conflict. De aceea, a restructurat la începutul anului 1941 Serviciul Special de Informaţii în 12 secţii principale şi un birou independent. Mai târziu, condiţiile de război au dus la încă două reorganizări ale Serviciului Special de Informaţii, în anii 1942 şi 1943, când s-a ajuns la următoarea structură: Conducerea Serviciului, căreia îi erau subordonate nemijlocit Secretariatul şi Biroul de studii, Secţia I informaţii (condusă de col. Lisievici Ioan), Secţia a II-a contrainformaţii, Secţia a III-a relaţii cu armatele aliate, Secţia IV contraspionaj, Secţia a V-a contrasabotaj, Secţia a VI-a cenzura corespondenţei. Secţia a VII-a personal, Secţia a VIII-a juridică, Secţia a IX-a tehnică, Secţia a X-a radio, Secţia a XI-a auto, Secţia a XII-a administrativă şi Biroul Cifru. Din punct de vedere numeric, personalul Serviciului Special de Informaţii era format în 1938 din 228 funcţionari civili şi 25 de ofiţeri, la 23 august 1944 din 844 funcţionari civili, 89 ofiţeri, 22 subofiţeri şi 175 militari în termen, iar în aprilie 1945 mai existau 774 funcţionari civili.

Revenind la vara anului 1941 şi la momentul intrării Armatei române în război, trebuie menţionat că Marele Cartier General a fost însoţit pe tot parcursul ofensivei din primii ani, dar şi în cei ai retragerilor ce au precedat momentul 23 august 1944, de un Eşalon Operativ sau Eşalon înaintat al Serviciului Special de Informaţii, format din circa 50-100 de specialişti din Secţiile I-a, a II-a, a III-a, a VIII-a şi din zonele logisticii. Utilizând date provenite din exploatarea documentelor capturate, din interogarea prizonierilor de război sau de la agenţii proprii, Eşalonul Operativ a informat Comandamentele militare despre situaţia operativă a inamicului şi despre intenţiile acestuia. Spre exemplificare, ofensiva sovietică de la Stalingrad din noiembrie 1942 a fost anunţată de agenţii Serviciului Special de Informaţii din zonă cu două săptămâni înainte de a avea loc, dar sprijinul militar german solicitat nu a ajuns la timp, astfel că dezastrul nu a putut fi evitat. În spatele frontului, Serviciul Special de Informaţii a înfiinţat în principalele oraşe din Basarabia şi Bucovina Centre informative şi contrainformative avansate, cu atribuţii specifice, care au asigurat un flux permanent de informaţii referitoare la starea de spirit a populaţiei, la activitatea partizanilor şi a organizaţiilor extremiste, la eventualele abuzuri ale administraţiei etc. Sunt semnificative în acest sens acţiunile informative prin care au fost capturaţi zeci de partizani care se ascundeau în catacombele de la Odessa sau a celor desantaţi de N.K.V.D. în Peninsula Crimeea. Trebuie precizat că întregul personal operativ al Serviciului Special de Informaţii a executat, prin rotaţie, câteva luni de stagiu în zona de operaţiuni militare.

De asemenea, a existat o colaborare permanentă în plan informativ cu Serviciul de Informaţii al Armatei Germane, atât pe front cât şi în ţară. Cu toate acestea, multiplele imixtiuni ale celor câteva agenturi de spionaj păstorite de Legaţia germană, Gestapo, SD ş.a.m.d. ce acţionau ilegal pe teritoriul României, au impus supravegherea „din umbră” a acţiunilor pe care le desfăşurau, în scopul evitării producerii unor evenimente ce ar fi afectat grav statul român. Spre exemplu, a fost devoalat proiectul german de a fi exterminaţi într-o singură noapte toţi evreii din Capitală şi din principalele oraşe ale ţării, astfel că ideea a fost abandonată.

In ceea ce priveşte activitatea de contraspionaj, structurile specializate ale Serviciului Special de Informaţii au identificat şi anchetat reţele de spionaj ale statelor inamice (sovietice, anglo-franceze, poloneze), dar şi reţele de spionaj ce acţionau în folosul Ungariei, stat cu care formal România era aliată. O statistică din 1941 ne dezvăluie următoarea situaţie: în atenţia Serviciului Special de Informaţii se aflau 194 persoane suspectate de spionaj sau trădare, din care 85 in favoarea sovieticilor, 90 în favoarea Ungariei, 6 in slujba Bulgariei, 12 în serviciul Germaniei şi 1 caz de spionaj britanic. In acelaşi an au fost condamnate pentru spionaj/trădare un număr de 300 persoane. Trebuie însă bine înţeles că tratamentul aplicat membrilor reţelelor de spionaj anglo-franceze (R. Georgescu I. Popovici. Alexander Eck. Nicolae Ţurcanu, A.G. Chastelaine, I. Porter şi  S. Meţianu) şi poloneze a fost unul deosebit de binevoitor, nici unul dintre aceştia nefiind predat germanilor cu toate presiunile îndreptate în această direcţie, iar condiţiile de detenţie permiteau ieşiri la restaurant sau plimbări cu maşina în jurul Capitalei.

Totodată, trebuie menţionat faptul că Serviciul Special de Informaţii ţinea sub observaţie tratativele „secrete” desfăşurate la Cairo şi Stockholm de reprezentanţii partidelor politice istorice, prezentând permanent mareşalului Antonescu evoluţia acestora. Indecizia şi pasivitatea bătrânilor lideri politici ţărănişti şi liberali a fost sintetizată de Eugen Cristescu astfel: „După fiecare fapt extern ce intervine (capitularea Italiei, căderea regimului horthy-ist în Ungaria n.n.) opoziţia crede că momentul României a sosit, dar de îndată ce se examinează posibilităţile practice ale unei schimbări se constată că nu poate fi făcută decât ori de guvern, ori în eventualitatea prezenţei apropiate a trupelor anglo-americane”.

Se poate concluziona că pe toată perioada războiului antisovietic Serviciul Special de Informaţii a avut forţa necesară pentru a informa în mod corespunzător conducerea statului şi a ţine sub un control strict situaţia contrainformativă internă. Referitor la relaţiile Serviciului Special de Informaţii cu alte instituţii ale statului român este de apreciat colaborarea cu Cabinetul militar al mareşalului Antonescu, în cadrul căruia funcţiona un Serviciu de centralizare a informaţiilor ce soseau zilnic de la Serviciul Special de Informaţii, precum şi de la alte instituţii abilitate (Siguranţă, Poliţie, Jandarmerie, Secţia a II-a a Marelui Stat Major). De asemenea, în fiecare lună, Eugen Cristescu participa la şedinţele Preşedinţiei Consiliului de Miniştri în care era analizată situaţia internă a ţării. Cu Marele Stat Major relaţiile Serviciului Special de Informaţii au fost bune, cu excepţia perioadelor când la conducere s-a aflat generalul Antonescu. Cu sprijinul lui Moruzov. Secţia a II-a a Marelui Stat Major şi-a extins reţeaua informativă proprie, inclusiv prin înfiinţarea unor centre contrainformative interne, cunoscute sub denumirea de Birouri Statistice Militare. De altfel, structurile militare au fost principalii beneficiari ai informaţiilor culese de Serviciul Special de Informaţii în timpul războiului. După 23 august 1944, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, deşi au existat încercări de a fi inclus în cadrul Ministerului de Interne, condus de un reprezentant al partidelor politice ajunse la guvernare.

Colaborarea Serviciului Special de Informaţii cu Ministerul de Interne s-a înscris în limitele normale, cu un plus în ceea ce priveşte Jandarmeria, în schimb relaţiile cu Ministerul de Externe au fost în majoritatea timpului tensionate fiind caracterizate de un diplomat astfel: „dispreţul ce-l nutresc, în genere, funcţionarii Serviciului Secret pentru incapacitatea diplomaţilor, sentiment ce-şi are echivalentul perfect în dispreţul diplomaţilor, tot în genere, pentru agenţii Serviciului Secret şi metodele lor de muncă”. In schimb, după evenimentele de la 23 august 1944, în condiţiile ocupării teritoriului României de către trupele sovietice, Serviciul Special de Informaţii a fost obligat să se reorganizeze în mare viteză, astfel că s-a ajuns la o structură funcţională formată din 4 secţii (Secţia I informaţii externe, Secţia a II-a – contrainformaţii, Secţia a III-a – tehnică şi Secţia a IV-a – administrativă). De asemenea, personalul a fost redus numeric şi s-a încercat protejarea agenţilor care au acţionat pe frontul de Est. In acelaşi timp, Serviciul Special de Informaţii, obligat să colaboreze legal cu structurile informative sovietice, a organizat o Grupă Specială ce acţiona în clandestinitate, culegând informaţii despre mişcările de trupe sovietice, intenţiile acestora, abuzurile faţă de populaţia civilă etc., date pe care le transmitea Misiunilor militare britanică şi americană. Acest joc dublu a fost insă deconspirat după două luni, iar măsurile ulterioare luate de noile autorităţi instalate la 6 martie 1945 au condus la epurarea drastică a personalului Serviciului Special de Informaţii şi înlocuirea acestuia cu „oameni noi”. Pentru a sprijini acţiunea Armatelor I şi a IV-a române care luptau alături de sovietici pentru eliberarea Transilvaniei, Serviciul Special de Informaţii a organizat câte un Centru Informativ pentru fiecare armată, care aveau în subordine câte două Subcentre informative înaintate, dispunând în total de 30 de cadre militare şi funcţionari civili ce au însoţit trupele române până la sfârşitul războiului. S-a încercat şi o colaborare informativă cu trupele sovietice ce acţionau sub conducerea mareşalului Malinovschi, fiind elaborat proiectul unui Centru Informativ Mixt sovieto-român, ce trebuia să funcţioneze la Arad. Totul a fost abandonat datorită deconspirării Grupei Speciale, eveniment ce a stârnit neîncrederea sovietelor în buna- credinţă a noilor aliaţi.

Un alt eveniment ce trebuie menţionat este încercarea de a se distruge arhivele Centrelor Informative române de pe Frontul de Vest, deoarece conţineau şi informaţii referitoare la mişcările trupelor sovietice. Curierul care trebuia să transmită ordinul emis de Centrala de la Bucureşti a trădat, astfel că toată acţiunea a eşuat, iar iniţiatorii au fost imediat arestaţi şi anchetaţi. De altfel, arhiva Serviciului Special de Informaţii a stârnit permanent interesul deosebit al aliaţilor germani, iar ulterior şi pe cel al noilor aliaţi sovietici şi anglo-americani. Dacă primii nu au avut acces la documentele din arhivă, primind doar informaţii de strict interes operativ comun, după 23 august 1944, situaţia s-a schimbat radical. România se afla în situaţia unei ţări ocupate, astfel că unii din şefii Serviciului Special de Informaţii, pentru a-şi asigura protecţia noilor stăpâni, au pus la dispoziţia americanilor, a britanicilor şi a sovieticilor liste cu informatorii Serviciului ce acţionau în Vest, dar şi în Est. Daunele au fost deosebit de grave, mulţi dintre colaboratorii Serviciului plătind cu propria viaţă laşitatea unor funcţionari nedemni.

Florin Pintilie

Share

Lasa Comentariu