Andrei Saguna – Corifeu si Apostol al Neamului Romanesc

// 4 March 2011 // Apostolii Neamului, Secvente Istorice

 

 

Episcopul Andrei Saguna

Episcopul Andrei Saguna

“afurisit să fie acel român care va încerca să strice legea frățească dintre fiii națiunii române”

“dacă românul îsi va păta caracterul său național nu mai este vrednic să se numească român”

Este indubitabil faptul că un factor determinant al unității neamului românesc l-a constituit (și îl constiuie), credința noastră ortodoxă, care, de-a lungul timpului, a fost (și este), amenințată de două pericole majore: în nord-vest de catolicism și în sud de islamism, dar și de bisericile surori din Rusia, Moldova, Bulgaria și Serbia. Pavăză pentru credință și neam au stat slujitorii ortodoxismului românesc, amintind aici pe trei dintre aceștia: marele întregitor al neamului MIHAI VITEAZUL,  martirul CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (uciși mișelește de străini) și ANDREI ȘAGUNA, un adevărat apostol al neamului românesc.

La 20 ianuarie 1809, la Mișkolc, în nordul Ungariei, din părinți aromâni (Șaguna Naum și Anastasia), originari din Grabova, de lângă Moscopole în Balcani, de confesiune ortodoxă, se naște Anastasie Șaguna, viitorul ANDREI ȘAGUNA. La vârsta de 8 ani familia Șaguna este forțată să treacă la confesiunea catolică, însă mama nu poate accepta această samavolnicie și pleacă cu copiii la Pesta (Budapesta), unde avea un unchi bogat. Dificultățile financiare îl determină pe tată să accepte promisiunile episcopului romano-catolic Stefan Fischer de a se ocupa de cheltuielile educaţiei copiilor și în 1814 trece la confesiunea catolică, botezându-și copiii în aceasta.

Începe școala generală în localitatea natală și urmează gimnaziul catolic la călugării piariști din Budapesta (1826). Continuă studiile universitare în Filozofie și Drept la Universitatea din Budapesta (1826-1829) și teologice la Vîrșeț (Banatul Sîrbesc), unde la 1 noiembrie 1833 se călugărește sub numele de Andrei. La 29 decembrie 1826 trece la Ortodoxie, printr-o declaraţie scrisă în limba latină, din convingere şi pentru că aceasta a fost religia strămoşilor săi. A fost un act de curaj şi de demnitate, deşi aproape se autoexcludea din societatea (catolică şi protestantă) în care trăia.

Urmează, o trecere prin toate treptele ierarhice, până la preot și protosinghel, arhimandrit la mănăstirea Hopova (1842), stareţ al mănăstirii Covil în eparhia Neoplantei din Serbia (1845), vicar general la Sibiu (1846), în locul episcopului Vasile Moga și, în aprilie 1848, este hirotonit, la Carlovit, ca episcop al Transilvaniei, prilej cu care a rostit memorabilele cuvinte: „Pe românii transilvaneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez“.

Și avea să-și onoreze promisiunea.

La 28 iunie 1873 mitropolitul Andrei Şaguna a trecut la cele veşnice, mormântul său fiind  în curtea bisericii din Răşinari-Sibiu, unde este venerat de localnici și turiști.

Cripta din Rasinari a Mitropolitului Saguna

Cripta din Rasinari a Mitropolitului Saguna

EROU AL NEAMULUI ROMÂNESC

Devenind un naționalist fervent, Șaguna refuză ierarhizarea să în biserica Ortodoxă Sîrbă, preferând trecerea în Transilvania și întegrarea în clerul ortodox roman.

În timpul revoluției Șaguna s-a implicat activ în miscarea de emancipare a românilor și a cerut autonomia Transilvaniei față de Corona Austro-Ungară după revoluția de la 1848 din Ungaria (ca opunere a planurilor maghiare de unire a celor două provincii Habsburge). De aceea, Șaguna a fost prezent în mai la adunarea de la Blaj, unde și-a susținut argumentele pentru o poziție moderată dar fermă a patrioților Transilvăneni. Respectul pe care-l avea în rândul susțtinătorilor mișcării de emancipare, cât și puterea de mediere a făcut ca Șaguna să fie ales capul mișcării românești și imediat după, principalul delegat în fața împaratului Ferdinand I al Austriei și Guvernului de la Viena.

Cum maghiarii efectiv impuseseră proiectul de uniune, Andre Șaguna a condus partea română care căuta un compromis. Negocierile cu partea maghiară au durat până în septembrie, când conflictul dintre Ungaria și Habsburgi a izbugnit, și pe fondul înțelegerii dintre români și guvernul de la Viena de formare a unei administrații loialiste dar române în Transilvania. În octombrie, Transilvania devine câmp de bătălie, Andrei Șaguna și restul conducătorilor mișcării refugiindu-se la Sibiu (localitate unde armata Austriacă încă detinea controlul).

Generalul austriac Anton Freiherr von Puchner, care se refugiase în Oltenia, il presează pe Șaguna să ceară Rusiei Imperiale (care ocupa Valahia la acel momentă) să-i protejeze ultimele contingente ce evacuau Transilvania. Statul său major spera o răsturnare a sorților prin atacarea Ungariei dinspre Vest. Interventia Rusiei nu a fost cerută oficial. Totuși, cum trupele din Transilvania erau aproape distruse (iar restul armatei austriece era decimată de o epidemie de holera), cererea românilor ar fi fost onorabilă. Negocierile dintre austrieci și liderii români au dus la un compromis: Românii au fost de acord cu cererea de întervenție de către Rusia cu condiția ca petiția către armata imperială să nu poarte semnătura niciunui lider transilvănean ci a “cetățenilor din Sibiu”. Rușii au răspuns afirmativ și au ajutat armata .

Liderii maghiari au reacționat furios deoarece această mișcare prelungea războiul și creea un precedent periculos pentru Ungaria. Lajos Kossuth, liderul maghiar, a aflat de implicarea lui Șaguna, implicare ce confirma apropierea bisericii ortodoxe ardelene de biserica suroră răsăriteană. În cererea de încheiere a păcii pe care i-a trimis-o lui Avram Iancu, Kossuth l-a descris pe Andrei Șaguna ca dușman al său, specificând că nicio amnistie nu-l va include pe cleric.

În februarie 1849, cum a doua acțiune miltară rusă, devine decisivă, Andrei Șaguna pleacă în Austria, unde încearcă să reanimeze proiectul anterior de teritoriu Românesc autonom în Austria (Transilvania împreuna cu Banat și Bucovina). Aceste încercări trezesc suspiciuni și devin decisive în luarea de poziție a Austriei după zdrobirea mișcării lui Kossuth. Astfel, Austria încet îsi retrage ofertele făcute românilor din teama de creare a unui precedent periculor pe teritoriul Imperiului – asemănător crizei ungare.

În 1850 Șaguna este din nou liderul unei delegații la Viena, la Împ. Franz Joseph I, pentru înființtarea unui institut de învățământ superior, agreat de conducătorii austrieci din Transilvania, și alte libertăți și drepturi la educație pentru comunitatea românescă din Transilvania. Cum austriecii erau extrem de șceptici în legatură cu scopurile românilor, multe din aceste cereri au rămas fără răspuns. Viitoarele încercări românești devin inutile după 1867 când așa numitul Compromis Austro-Ungar taie orice modalitate de comunicare cu Viena. Cu toate că activitățile lui Șaguna au asigurat recunoasterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania, noua administrație a însemnat absorbția Transilvaniei în centralizata jumătate a Austro-Ungarie (odată cu dispariția Dietei Transilvane). Șaguna și alți lideri marcanți români s-au găsit forțati să-și limiteze acțiunile doar în domeniul cultural Andrei Șaguna a fost principalul activist român din 1861, an în care fondează societatea culturală ASTRA, și rămâne angrenat în activitățile acesteia până la sfarsitul vieții.

Încă dedicat parlamentarismului, Andrei Șaguna și-a radicalizat vederile asupra reprezentării etnice și a sancționat toate încercarile de politici trans-etnice (a fost extrem de dur cu precădere asupra românilor care au votat candidați unguri în alegerile pentru Parlamentul Ungariei).

Material cules de la wikipedia.org

Andrei Saguna

Andrei Saguna

FAPTE ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ

Andrei Şaguna a sfătuit preoții “să aibă viaţă morală şi să păstorească bine turma lui Hristos …să se silească fiecare … a povăţui poporul să părăsească deprinderile rele, să nu facă nuntă în post, să se lase de căsătoriile între rudenii şi să se ferească de cheltuielile zadarnice, de risipa de mâncare şi băutură ce au obiceiul a face cu prilejul nunţilor…să nu lipsească preotul a învăţa, nu numai tinerimea şcolară, ci şi pe cea ce nu are putinţă a umbla la şcoală, credinţă, frica lui Dumnezeu şi începutul înţelepciunii…preotul să dea pilde bune poporului… să-şi chivernisească bine nu numai casa proprie, ci şi toate ce ţin de biserică… de cercetarea cârciumilor, de jocuri şi glume să se ferească, precum cer canoanele Sfinţilor Părinţi…să poarte îmbrăcăminte preoţească, că din cele de afară se chibzuieşte şi aşezarea cea dinlăuntru a inimii. Să fie cu blândeţe şi cuget curat în adunările şi sfătuirile bisericeşti, să nu rostească decât vorbe frumoase şi împăciuitoare…Faţă de poporani să fie cu dragoste, îndelungă răbdare şi smerenie. Pentru slujbe să nu ia decât șimbria legiuită, la câştig urât să nu râvnească, iar la cei săraci să slujească gratuit, că pentru această osteneală mare plată vor avea în ceruri”.

Fiind oricând gata de jertfă pentru cauza Bisericii şi a înfrăţirii tuturor românilor din Transilvania, marele ierarh a zăbovit 7 luni de zile la Viena, stăruind zi de zi pentru îndependenţa naţională şi religioasă a Transilvaniei şi nu s-a întors până nu s-au uşurat suferinţele poporului nedreptăţit.

După încetarea revoluţiei din anii 1848-1849, episcopul Andrei Şaguna a început, cu grele săcrificii, opera de restaurare, înfrumuseţare şi zidire din nou a zeci de biserici ortodoxe, în locul celor jefuite şi distruse prin sătele şi oraşele ardelene. În câţiva ani, toate bisericile din eparhie erau înnoite, împodobite şi cu cărţi de cult, cu icoane, cu veşminte şi cu slujbe alese…
Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania, episcopul Andrei Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu, care a fost ca o binecuvântare dumnezeiască pentru toţi…sub îngrijirea episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti…

În prefaţa Bibliei ilustrate (1858) scrie episcopul Andrei Şaguna:
– Cele două traduceri ale Bibliei (1648 şi 1688) sunt uşile prin care s-a învrednicit şi poporul românesc a întra în câmpul cel ceresc al dumnezeieştilor învăţături, care, în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii, rămân neclătite şi adevărate din veac în veac. Ele sunt izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieţii veşnice pentru neamul acesta, în toate părţile prin care este răspândit.
Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai departe cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui către lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc, pe care mâna proniei 1-a semănat prin atâtea ţări deosebite şi printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viaţă a limbii sale naţionale – toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le mulţumi acestor ediţii vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre naţionale şi bisericeşti…

Tăria aceasta sufletească a fost un produs viu al acelei convingeri morale, că dacă se vor lăsa de una, numaidecât se vor lipsi şi de cealaltă. Şi fiindcă românul nu-şi poate închipui religia fără naţia şi naţionalitatea sa, pentru aceea, ca să asigure existenţa sa naţională, a rămas în acea religie în care s-a pomenit ca român şi despre care e convins că este scutul cel mai puternic de a-i apăra naţionalitatea lui de orice vijelii.

În tipografia diecezană din Sibiu, mitropolitul Andrei tipărea şi cărţi de şcoală: abecedare, câtehisme, bucoavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geografie, pentru şcolile săteşti – parohiale, pentru gimnazii şi mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu. Se mai tipăreau: Telegraful român, din 1852, Calendarul diecezan, Anuarul Gimnaziului din Braşov, precum şi numeroase broşuri şi lucrări bisericeşti şi folositoare de suflet.
Astfel înţelegea marele ierarh să slujească Biserica lui Hristos şi poporul pe care îl păstorea, contribuind după putere la apărarea Ortodoxiei, la luminarea, la unitatea şi la mântuirea lui.

Mitropolitul Andrei Şaguna rămâne în istoria neamului ctitorul cel mai mare al şcolii şi culturii ardelene.

Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înfiinţat în Sibiu un înstitut teologic şi pedagogic cu durata de unu până la trei ani, pentru forma rea de preoţi buni, luminaţi şi devotaţi Evangheliei lui Hristos, acordând celor săraci şi iubitori de învăţătură ajutoare, burse şi cărţi gratuite. Pentru luminarea copiilor din eparhia să, a înfiinţat, pe lângă fiecare parohie, sute de şcoli primare-confesionale, cu predarea în limba română. În ele se învăţau, atât cunoştinţele religioase, cât şi cele de cultură generală. Şcolile erau organizate şi întreţinute de Biserică. Preoţii parohiei erau directori, iar protopopii, înspectori şcolari. Profesorii erau pregătiţi, fie în Înstitutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Braşov, ambele înfiinţate şi întreţinute de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.

În anul 1873 existau în Transilvania peste 800 de şcoli primare con fesionale, din care mai mult de jumătate erau înfiinţate de marele mitropolit.

Prin aceste trei mijloace – prin preoţi vrednici şi biserici, prin şcoli confesionale şi prin cărţi tipărite în grai românesc – mitropolitul Andrei Şaguna a întărit peste Carpaţi unitatea credinţei ortodoxe, unitatea etnică naţională şi unitatea de gândire şi acţiune, împotriva atâtor înfluenţe străine.

O altă mare realizare a mitropolitului Andrei Şaguna a fost reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe din Transilvania, desfiinţată în anul 1701. La 24 decembrie, 1864, episcopia din Sibiu este ridicată la rang de Mitropolie, cu autonomie proprie, desprinzându-se de Mitropolia sârbă din Carlovitz.

Pentru buna organizare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, marele mitropolit a dat, în anul 1868, un renumit Statut Organic, care avea la bază deplina colaborare șinodală între clerici şi mireni. Astfel s-a dovedit a fi unul din cei mai mari legiuitori bisericeşti.

Material cules de la www.sfant.ro

Mitropolitul Andrei Saguna

Mitropolitul Andrei Saguna

ORTODOXIE ȘI ROMÂNISM ÎN OPERA MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

Constantinopolul devenind capitală de imperiu și a doua Romă, Episcopia Constantinopolului avea drept să devină Patriarhie în privința jurisdicției. La fel a declarat și Sinodul al IV – lea Ecumenic (Calcedon 452) în canonul 28, că Roma a primit rangul întâi în Biserică, fiind capitala imperiului, iar Constantinopolul merită rangul al II – lea, fiindcă este Roma Nouă și a doua capitală. Canonul 34 Apostolic prescrie organizarea Bisericii pe națiuni: “Episcopii fiecărui neam se cuvine să stie cine este cel dintâi dintre ei și să-l socotească de cap și nimic de seamă să nu facă fără învoirea lui”. În conformitate cu aceste directive canonice s-au format Biserici Nationale în creștinism, excepție făcând natiunile apartinând de papa, care pentru a nu-și periclita jurisdicția n-a admis organizarea dictată de Canoanele Apostolice.

Între toate Bisericile Creștine Nationale, Biserica Română are distincția, că este mai strâns “consecventă” cu națiunea, decât oricare altă Biserică Națională. La bulgari, la ruși, la greci, la armeni Biserica Crestină s-a luptat pentru a lua locul vechii Biserici păgâne, de care s-a servit poporul până la primirea creștinismului “Toate popoarele creștine de azi au avut un trecut păgân și o epocă de încreștinare, care a dărâmat altare vechi și a stârpit credințe ce fuseseră odinioară izvor de putere pentru strămoși”. (curs de IBOR de prof. D Ioanovoci, Oradea 1924).

Românii însă s-au născut creștini. De când există poporul român, de atunci există și Biserica Română. Românul n-a slujit altă Biserică, decât aceea care îi dă și azi hrană sufletească. La poporul nostru credința și organizația religioasă nu s-au adoptat impuse din afară, prin forță politică, ci au crescut încet și organic deodată cu formarea și consolidarea lui etnică. Asa s-au împletit cele două elemente în fiinta românului. La noi credinta crestină s-a prefăcut în “lege românească” și s-a contopit cu ființa noastră etnică, iar organizația bisericească s-a închegat în legătură armonică cu organizația politică a elementului etnic…

De la anul 1846 și până la 1873, îl găsim în vâltoarea vietii nationale a românilor. Sortit să actioneze într-un climat politic cu desăvârsire dușmănos și machiavelic, antiortodox și antiromânesc, Șaguna izbutește totuși să înfrângă destinul, să înfrunte uneltirile, să zdrobească zăgazurile și să ridice Biserica din țărâna, unde zăcea aruncată de cea mai feroce întoleranță pe care o cunoaște istoria… Șaguna a fost “român” din crestet până-n tălpi. Conștiinta națională a românității sale i-a împrumutat în toate împrejurările energia intransigenței nationale, pentru care n-a cruțtat nici osteneală și nici o jertfă ca să ridice neamul românesc la situația ce i se cuvenea. Conștiința românității sale s-a zămislit în sufletul lui Șaguna la vârsta copilăriei sale, atunci când situația materială a tatălui său Naum Șaguna, exploatată de prozelitismul iezuitismului catolic, îl silește pe acesta să treacă cu întreaga lui familie la religia catolică.

Constiinta romanității sale ortodoxe, trezită în sufletul lui Șaguna de mama sa, și alimentată ca o reacție naturală de saninismul insurecției catolice, i s-a cimentat și mai mult în casa unchiului său Graboschi din Budapesta, locul de întâlnire al lui Petru Maior, Sămuil Micu, Bojinca, Aron, fratii Golesti din Tara Românească și alti tineri însufletiti de idealul constiintei române. Atmosfera aceasta umple și sufletul tânărului Șaguna de însufletire națională, aici se îmbracă sufletul cu vesmântul mândriei de român, al dragostei de limbă și “lege românească” aici se trezeste în toată plenitudinea să constiinta sângelui românesc.

Cu această zestre neprihănită morală națională intră Șaguna în lupta vieții, pe aceasta își clădeste viitorul întregii sale munci de titan. Conștiința sa de român îl face să renunțe la toate situațiile înalte pe care usor le-r fi putut câștiga în cadrul Bisericii Sârbești și preferă să vină în Ardeal, în fruntea unei Biserici trudite și chinuite, unde știa că îl asteaptă o muncă și luptă uriașă…

Cu cârja de episcop în mână Șaguna îsi mărturiseste pe față programul său românesc: “Tu Doamne ști că eu către scopul meu doresc să alerg, pe românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deștept și cu voie către tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i atrag”. Programului acestuia i-a rămas credincios până la moarte. Profesiunea aceasta de credintă națională, Șaguna o înaugurează imediat după venirea să în Ardeal.

Stăpânirea proiectase Adunarea Națională din 1848, sfârtecată în două, una la Sibiu și alta la Blaj, dar Șaguna, în concepția să de român se împotrivește, calcă peste toate prejudecățile și merge cu întreagă biserica sa la Blaj, unde declară în față multimii: “da suntem frați, nu din fățărnicie, ci frați în Hristos, frați români, care cheamă pe tot românul să uite neplăcerile trecutului și să se considere toți românii frați, să cum frați sunt și episcopii lor”.

Șaguna nu stă la îndoială să prezideze “Adunarea” și să formateze cel mai radical program național românesc, în care accentuează libertatea și independenta națională a poporului românesc. Ca român merge cu delegația la Viena și Iusbruck și al lui e meritul că stoarce promisiuni de la împărat pentru români fără deosebire de lege.

În delegația de la 1850, Șaguna intervine cu toată autoritatea lui pentru ca să câștige o facultate filosofico-juridică pe sama națiunii române din Ardeal, cere drepturi pe seama românilor în legislație, în justiție, în administrație, asigurarea proprietății poporului român, școli și libertate pentru români. În toate petițiile lui și în călătoriile lui la Pesta, Olmutz, Viena și Iusbruck cere dreptate pe seama națiunii române. Drepturile națiunii române le-a revendicat și acasă cu orice prilej, în conferințe, în Dieta Transilvaniei, în conferințele naționale și în Senatul Imperial.

În conferinta din 7 ianuarie 1867, la propunerea lui Șaguna se declară națiunea română ca natiune politică, liberă și îndependentă. Aici Șaguna vorbeste memorabila anatemă: “afurisit să fie acel român care va încerca să strice legea frățească dintre fiii națiunii române”, căci “dacă românul îsi va păta caracterul său național nu mai este vrednic să se numească român”.

Că întradevăr Șaguna ajunsese într-o vreme să fie centrul tuturor mișcărilor naționale românesti, ajunsese idolul poporului român, o dovedește scrisoarea baronului Vos, guvernatorul Ardealului, care numai de la Șaguna aștepta liniștirea spiritelor în popor. Față de sasi a avut întotdeauna a aversiune fățișă. Pe comisul sașilor îl apostrofează energic când zice: “Pretind ca să nu se mai facă nici un fel de arătare nefondată asupra preoțimii, inteligenței său națiunii române, al cărui fiu și membru sunt și eu”. Întransigent a fost și față de sârbi, de care a izbutit să se separe definitiv, tot în interesul național al poporului român.

În față măreției sale s-au închinat toate figurile marcante ale istoriei noastre contemporane. Noi, drumeții mărunți ai acestor vremi de patimi se cuvine să ne plecăm cu sfială în față acestui mare Arhiereu român și să ne îndreptăm rugăciunile către tronul providenței divine, ca din sfânta-i slavă să ne trimită lumina spiritului lui Șaguna, care să ne trezească la viața cea adevărată.

Lumina sufletului lui Șaguna să stea de strajă străbunei noastre legi, patimilor noastre sfat, ca să putem purcede pe calea dezrobirii din lanturile întunericului. Doamne ocroteste-i pe români!

Material cules de la http://biserica.org

Aşa a trăit şi aşa s-a jertfit acest mare ierarh al Bisericii lui Hristos. Rolul său a fost, pe drept cuvânt, providenţial şi avea un suflet devotat de adevărat păstor, plin de înţelepciune şi curaj.

Colaj realizat de col.(r) Victor Cirstea

Share

Lasa Comentariu