Victoria definitiva a lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej

// 25 February 2011 // Hegemonia Sovietica, Romania recenta

Gheorghe Gheorghiu Dej

Gheorghe Gheorghiu Dej

Invazia sovietica din 4 noiembrie 1956 in Ungaria l-a facut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sa ințeleaga, vazind cu ce usurinta Kremlinul schimbase pe liderii de Budapesta in funcție de interesele sovietice, ca se impunea caștigarea sprijinului populației, plecarea trupelor sovietice din Romania dar si existența unui raport adecvat intre componența etnica a conducerii de partid și componența etnica a țarii.

Pentru a desfăşura această politică, Gheorghiu-Dej trebuia mai întâi să-i elimine  pe cei doi adversari, care îşi descoperiseră bateriile îndată după Congresul al XX-lea al PCUS_ Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Aşa cum s-a arătat, cei doi stalinişti îmbrăcaseră ţinuta unor “liberali” , critici ai practicilor staliniste (având, probabil, şi binecuvântarea lui Hruşciov).

Atât timp cât poziţia lui Hruşciov rămânea puternică, îndepărtarea celor doi rebeli, aflaţi pe o platformă hruşciovistă, era dificilă. Prin canale ce rămân deocamdată în obscuritate, Gheorghiu-Dej a aflat – se pare – de acţiunea grupului Molotov-Malenkov-Kaganovici, ce pregătea debarcarea lui Hruşciov (urma ca el să devină ministru al Agriculturii) , folosindu-se de şirul de agitaţii şi tulburări provocate de politica de destalinizare.

Atacul lui Gheorghiu-Dej împotriva lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi a fost pregătit exact de pe aceeaşi poziţie – şi cu aceleaşi învinuiri – ca ale grupului antihruşciovist de la Moscova împotriva lui Hruşciov.

În timp ce la Moscova Hruşciov era pe punctul de a pierde bătălia în cadrul Prezidiului CC (numele de atunci al Biroului Politic), Gheorghiu-Dej supunea criticii pe cei doi în Plenara CC, desfăşurată în acelaşi timp. Când ofensiva împotriva împotriva lui Miron şi Ioşca era pe punctul de a fi încheiată cu succes, de la Moscova a venit vestea că Hruşciov, sprijinit de armată şi securitate , a deplasat confruntarea din Prezidiul CC în Plenara CC, unde, cu un larg sprijin, a zdrobit grupul “antipartinic”. Maestru al echilibristicii politice, Gheorghiu-Dej a adăugat criticilor modelate pe orientarea antihruşciovistă şi pe cele aduse de învingătorul Hruşciov adversarilor sîi înfrânţi. Cei doi – Miron şi Ioşca – au apărut în strania postură de dogmatici şi liberali, în acelaşi timp.

Poziţia lui Gheorghiu-Dej s-a consolidat, în anul următor, odată cu retragerea trupelor sovietice din România. Aşa cum s-a arătat, în august 1955, Biroul Politic al CC al PMR luase iniţiativa de a cere Moscovei plecarea unităţilor militare sovietice staţionare în România. Reacţia lui Hruşciov fusese una diâe nemulţumire, iar în aprilie 1956, Biroul Politic al CC al PMR calificase drept eroare cererea prezentată liderului sovietic. Câteva luni mi târziu, când,  în plină revoluţie ungară, se crezuse că URSS doreşte să aşeze pe noi baze raporturile ei cu ţările-satelit, conducerea comunistă de la Bucureşti a hotârât să reitereze cererea. După intervenţia sovietică din 4 noiembrie 1956, reluarea acestei probleme devenea extrem de delicată. La 15 aprilie 1957 s-a semnat un acord româno-sovietic privind “staţionarea temporară” a trupelor sovietice pe teritoriul României, precizându-se că ele “nu se amestecă în treburile interne” ale RPR.

Oricât de stăruitoare ar fi fost cererile de la Bucureşti, hotărârea nu putea veni decât de la Moscova. În 1958, ea a consimţit să-şi retragă trupele din România din următoarele motive: a)URSS era interesată, atunci, în continuarea politicii de destindere lansată după moartea lui Stalin, pentru a câştiga un răgaz necesar întăririi potenţialului său militar. Intervenţia militară sovietică în Ungaria oprise cursul destinderii şi îngheţase “spiritul Genevei”. Era, aşadar, necesară o acţiune care să dea un nou impuls politicii de “coexistenţă paşnică” şi să reafirme ataşamentul Moscovei la destindere. Retragerea trupelor sovietice din România, hotărâtă de Pactul de la Varşovia la 24 mai 1958, era o astfel de acţiune, cu atât mai potrivită cu cât- dat fiind poziţia geostrategică a României, care nu avea frontiere cu vreo ţară “capitalistă” nu afecta cu nimic interesele de securitate ale URSS; b) în acel moment, Moscova era angajată pe plan intern în atingerea a două obiective fundamentale: fabricarea rachetelor balistice intercontinentale (primul “Sputnik” a fost lansat în 1957) şi dezvoltarea producţiei bunurilor de larg consum (populaţia, supusă în timpul lui Stalin la mari restricţii, dădea semne de nemulţumire). Aşa cum arăta Hruşciov în memoriile sale, staţionarea unităţilor militare sovietice în afara frontierelor sovietice era mai costisitoare decât prezenţa lor în interiorul URSS.

Retragerea a avut loc în iunie-iulie 1958 (se pare ca în acea perioada in România, se aflau 25149 de militari sovietici) ; potrivit dispoziţiilor, au avut loc mitinguri care celebrau prietenia “veşnică” dintre cele două ţări şi recunoştinţa României faţă de URSS.

Mult mai important şi mai durabil decât aceste manifestaţii, ce nu înşelau pe nimeni, a fost valul de arestări şi excluderi din partid şi UTM care a însoţit plecarea soldaţilor roşii din România. Cea de a doua glaciaţiune sau noul îngheţ, a cărui atmosferă isterică a fost fidel prezentată de Petru Dumitriu în romanul său cu cheie Întâlnire la Judecata de Apoi, a urmărit două obiective: a) să dovedească Moscovei că liderii de la Bucureşti aveau o ascuţită vigilenţă revoluţionară, neiertătoare faţă de cea mai mica abatere de la “linia” partidului; b) să intimideze populaţia şi, în primul rând, intelectualitatea, devenită mai îndrazneaţă în faza destinderii, pentru a evita orice surpriză  după plecarea forţelor militare sovietice.

Ofensiva politică şi ideologică – în fapt, represivă – a lovit pe liderii de partid cazuţi în dizgraţie ( fostul luptător ceferist, apoi generalul C. Doncea, fostul ministru de Interne Pavel Ştefan, Grigore Răceanu etc.), demnitari ai regimului „burghez” şi intelectuali de marcă (procesul C. Noica-Dinu Pillat), până la specialişti ( istoricii care constataseră teza caracterului „imperialist” al participării României la primul razboi mondial, ca Andrei Oţetea, Barbu Câmpina, Eliza Campus şi Nicolae Fotino ) şi simpli ţărani, care criticaseră colectivizarea.

Industrializarea „socialistă”, adică dezvoltarea cu precădere a industriei mijloacelor de producţie în detrimentul industriei bunurilor de consum, şi „transformarea socialistă a agriculturii” au fost continuate, în spiritul totalei fidelităţi faţă de modelul sovietic. În primavara anului 1962 s-a anunţat încheierea colectivizării agriculturii. „De moarte şi de colhoz nu puteţi scăpa” , spusese Gheorghiu-Dej unor ţărani veniţi să-i arate abuzurile autorităţilor locale în procesul de colectivizare a agriculturii. Aceste cuvinte deveneau acum realitate. Rezultatele – chiar dacă nu au căpatat proporţiile dezastruoase din URSS – au fost tot atât de nefaste. Ţăranul considera gospodaria agricolă colectivă cu totul străină de interesele sale şi îşi concentra toate eforturile asupra lotului individual ce îi fusese lăsat, ceea ce explica ponderea însemnată deţinută de producţia acestor loturi în aprovizionarea oraşelor.

Unul din factorii decisivi ai prăbuşirii socialismului a fost ignorarea doctrinei lui N.I. Buharin potrivit căreia edificarea socialismului reclama o ţăranime bogată întrucât: a) ea reprezintă o piaţă pentru produsele industriei autohtone, necompetitive pe piaţa externă; b) asigură aprovizionarea cu produse agroalimentare a oraşelor; c) bogată fiind, ea poate plăti impozite ridicate, ce pot fi utilizate pentru finanţarea industrializării. Incultura politică şi frica de a părasi „experienţa” sovietică au făcut ca liderii politici de la Bucureţti să acţioneze sub obsesia tezei lui Lenin că mica producţie de mărfuri naşte „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă „ capitalism. Chiar dacă mai târziu, în 1982, Nicolae Ceauşescu va spune că partidul nu trebuie să se teama dacă ţăranul se îmbogăţeşte , în realitate, de-a lungul întregului regim comunist s-a urmărit limitarea posibilităţilor de initiaţivă economică a ţăranului, condamnat să rămână prizonierul nerentabilului sistem colhoznic.

Material preluat din “O istorie sincera a poporului roman”, Florin Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2008

Share

Lasa Comentariu