Disputa comuniștilor români cu Moscova

// 25 February 2011 // Hegemonia Sovietica, Romania recenta

Kremlin

Kremlin

Distanţarea de Moscova s-a manifestat cu deosebire în refuzul de a accepta vederile sovietice în aşa-numita „diviziune internaţională socialistă a muncii”, de fapt o specializare economică a ţărilor din sfera de influenţă sovietică, specializare controlata, se înţelege, de Moscova, preocupată tot mai mult de succesele ţărilor vest-europeene membre ale Pieţei Comune. Invocând principiul sovietic al rolului determinant al industriei grele în dezvoltarea economiei socialiste, conducerea de la Bucureşti a respins propunerile sovietice, sprijinite de Cehoslovacia şi R.D. Germana, privind orientarea economiei româneşti cu precădere spre dezvoltarea agriculturii, a industriei petroliere şi îngraşămintelor. Între Bucureşti şi Moscova a început o confruntare pe tema planificării economice în cadrul Consiliului de Ajutor Economic reciproc (CAER), ferm respinsă de echipa lui Gheorghiu-Dej, care invoca tot mai des independenţa şi suveranitatea statelor socialiste, singurele în măsură să decidă asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei. „Campionul” noii doctrine româneşti de independenţă economică a fost Alexandru Bârlădeanu, care, în calitate de reprezentant al României la C.A.E.R., a avut de înfruntat fulgerele sovietice.

În acest timp,  Gheorghiu-Dej şi-a reafirmat orientarea din 1956. După Congresul al XXII-lea al PCUS, unde N.S.Hruşciov a reclamat campania de destalinizare (corpul îmbalsamat al lui Stalin a fost scos din mausoleul din Piaţa Roşie), el a  organizat o plenară a CC (30 noiembrie – 5 decembrie 1961) în care a fost din nou condamnat grupul Ana Pauker-Vasile Luca, ca exponent al practicilor staliniste. Vina de a nu se fi făcut o analiză profundă a acestor practici înca din 1956 a fost pusă pe seama lui  Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, denunţati ca promotori şi apărători ai „cultului personalităţii”. Din nou a fost elogiată orientarea „justă” a „nucleului sănătos”, adică a grupului Gheorghiu-Dej, inocentat de însuşi secretarul general şi prezentat ca salvatorul partidului şi al poporului. „Sub pretext de a convinge pe mijlocaşi de a-şi îndeplini obligaţiile  faţă de stat- spunea Gheorghi-Dej despre grupul Ana Pauker – V. Luca în şedinţa Biroului Politic de pregătire a plenarei-, porniseră pe calea represiunilor, la arestări de aşa-zişi chiaburi. Cea mai mare parte dintre cei arestaţi în perioada aceea au fost judecaţi public. A reprezentat o provocare, o aventură. Plângeau satele, vai şi amar de noi ce-am ajuns, spuneau ţăranii […] . Este cea mai periculoasă aventură în care s-a lansat (sic!), cea mai mare provocare. După ce i-am eliminat pe ei, am eliberat din închisori zeci de mii de oameni nevinovaţi”.

Gheorghiu-Dej “uită” că după eliminarea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca , şi chiar a lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, au continuat arestările în rândul ţăranilor. Octavian Roske, care a studiat desfăşurarea colectivizării, consideră că anii 1957-1962 au reprezentat “represiunea totală”, asupra satelor abătându-se un val de teroare care a provocat şi numeroase răscoale, care abia acum încep a fi mai bine cunoscute.

“Liberalizarea internă – luată în considerare încă din 1956, ca mijloc de câştigare a sprijinului populaţiei în vederea emancipării de sub controlul sovietic – avea să vină odată cu noua fază a conflictului cu Moscova.

Pretextul l-a oferit publicare în revista Universităţii din Moscova a unui studiu semnat de E.B. Valev care propunea crearea unui complex economic internaţional (România, Bulgaria şi URSS), având o suprafaţă de 150 000 km² şi o populaţie de 12 milioane de locuitori. “Contribuţia” românească urma să fie cea mai importantă, întrucât ea reprezintă 42% din teritoriul ţării(inclusiv Capitala), 48% din populaţie, 54% din producţia de maşini, 51% din producţia chimică, 86% din producţia de petrol. Planul Valev a fost denunţat în termeni viguroşi în revista “Viaţa economică”, fiind prezentat ca un atentat la independenţa şi integritatea României.

În contextul favorabil creat de conflictul dintre Moscova şi Beijing, PMR şi-a afirmat poziţia independentă în „Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, cunoscută neoficial şi sub numele „Declaraţia de independenţă”. Pornind de la încercările de mediere ale PMR în conflictul sovieto-chinez, Declaraţia afirma dreptul la independenţă al fiecărui partid comunist (muncitoresc), egalitatea în drepturi a acestor partide şi neamestecul în afacerile interne, ca principiile de bază ale relaţiilor din cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Declaraţia era încununarea unei politici începute după moartea lui Stalin şi .ea avea să reprezinte temelia strategiei politice a PCR (denumire reluată în 1965) atât în relaţiile cu URSS şi partidele „frăţeşti”, cât şi cu celelalte state, fie „capitaliste” fie nealiniate.

Echilibristica politico-ideologică a conducerii de la Bucureşti în aşa-zisa mediere a disputei Moscova-Beijing a fost atât de derutantă, încât, la un moment dat, în convorbirile româno-chineze din 3-10 martie 1964, Mao Zedong a exclamat: „Vedeţi, numai în timp de un an de zile atitudinea dv. s-a schimbat. Ce sunteţi dv, curent de stânga, de mijloc sau de dreapta, sunteţi dogmatici sau revizionişti, ori adoptaţi o atitudine de mijloc?” Comuniştilor români le era greu să dea un răspuns precis: nici ei nu ştiau pe ce poziţie ideologică se află. Urmăreau un singur ţel: să scape de tutela sovietică, ameninţătoare pentru poziţia lor de elită conducătoare. Ştiau că, atât timp cât deciziile se iau la Kremlin şi nu la Bucureşti, ei nu aveau nici o certitudine în privinţa statutului lor de lideri. Răspunsul lui N. Ceauşescu la întrebarea lui Mao: „Noi suntem marxist-leninişti” se înscria în automatismele „limbajului de lemn”. Nu era vorba de un ataşament faţă de ideologia comunistă, ci de ataşamentul – de o mie de ori mai puternic — de putere.

Gheorghe Haupt, care are meritul de a fi analizat cel mai profund geneza conflictului româno-sovietic, crede că la originea politicii de independenţă a conducerii de la Bucureşti s-au aflat interese economice: „Prin apărarea politicii sale economice, a intereselor sale economice – scrie el -, conducerea partidului român a devenit conştientă de interesele naţionale şi a fost împinsă să se angajeze pe calea independenţei economice şi, în consecinţă, politice, în raport cu Uniunea Sovietică”. În realitate, credem noi, originea conflictului este de caracter politic: refuzul lui Gheorghiu-Dej de a se conforma orientării antistaliniste a lui Hruşciov şi ansamblul de măsuri destinate să-1 pună la adăpost de încercările Kremlinului de a-1 înlocui. Nu prin apărarea intereselor economice a „descoperit” echipa lui Gheor­ghiu-Dej politica de independenţă, ci prin lupta înverşunată pentru păstrarea puterii.

Pentru a face faţă eventualelor încercări sovietice de răsturnare a echipei lui Dej, ea avea nevoie de sprijin intern şi extern.

Imediat după publicarea „Declaraţiei din aprilie”, a început o campanie de „prelucrări” ale documentului în organizaţiile de partid, unde celor prezenţi li se „dezvăluiau” fapte şi date care dovedeau că Uniunea Sovietică încălcase „grosolan” independenţa României, că îi exploatase nemilos resursele, prin Sovromuri, în primul rând, şi că întreaga ei politică faţă de România nu fusese decât o continuare a celei practicate de Rusia ţaristă.

Astfel, la şedinţele comitetelor de partid din direcţiile regionale ale Ministerului Afacerilor Interne, Al. Drăghici a prezentat date despre activitatea agenturii sovietice pe teritoriul României. Arătând că prezenţa agenţilor sovietici înainte de 23 august 1944 în România era îndreptăţită, el a spus: „După 23 august 1944, o asemenea măsură nu mai era justificată, întrucât în România a fost instaurată dictatura proletariatului, sub conducerea partidului; între cele două state ar li trebuit să existe relaţii de prietenie, bazate pe încredere reciprocă etc. Ce-au făcut însă sovieticii? Reactivarea vechii agenturi, comple­tarea cu noi recrutări; au fost speculate sentimentele faţă de URSS şi educaţia făcută de partidul nostru; noi credeam în declaraţiile ce ni le făceau despre prietenie, sinceritate, în timp ce ei ne lucrau cu agentură etc.” Invocând un text al lui Marx despre intenţia Rusiei de a lua în stăpânire Moldova şi Ţara Românească după pacea de la Adrianopol (1829), Al. Drăghici conchidea: „Din datele pe care le deţinem, rezultă că acest «vis de veacuri» al Rusiei ţariste se manifestă în prezent din partea URSS”.

Organizatorii acestor şedinţe nu-şi făceau nici o iluzie în privinţa păstrării „secretului de partid”; doreau chiar ca „scurgerile” să fie cât mai numeroase şi cât mai ample. Aşa a şi fost, astfel că, în scurt timp, întreaga ţară ştia de informările făcute în şedinţele închise. Reacţia a fost favorabilă. Oameni cu atitudini anticomuniste aclamau noua orientare şi considerau că partidul comunist se integrează, prin politica de independenţă, unei tradiţii naţionale.

În acelaşi timp, porţile închisorilor au început să se deschidă, oamenii politici „burghezi” – câţi mai supravieţuiseră – făcându-şi reapariţia şi confirmând prin eliberarea lor că în România se schim­base ceva.

„Umanizarea” regimului prin punerea în libertate a deţinuţilor politici şi criticile aduse URSS au declanşat un curent de popularitate pentru Putere. El a fost sporit prin publicarea volumului lui K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), editori acad. A. Oţetea şi S. Schwann (un profesor polonez care le descoperise în arhiva

Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam), textul – foarte greu de restituit – fiind transcris de Cornelia Bodea. Ceea ce marele public a reţinut cu precădere din aceste însemnări au fost formulările dure ale lui Marx la adresa politicii şi atitudinii Rusiei faţă de Principatele române şi, îndeosebi, la adresa anexării Basarabiei în 1812, considerată ca fiind lipsită de orice temei de drept internaţional, întrucât – spunea Marx – Poarta nu avea dreptul – dat fiind statutul lor de autonomie – să cedeze părţi din teritoriul Principatelor române.

Gesturile de independenţă ale conducerii de la Bucureşti provocau o iritare sporită la Moscova. Hruşciov avea un profund dispreţ faţă de români: “Aceşti << mamaliciniki>> (mămăligari – n.n.) nu sunt o naţiune, ci o curvă”, exclamase el, în 1960, în faţa colaboratorilor săi sovietici pe când călătorea pe vasul “Baltica” , împreună cu Gheorghiu-Dej, Jivkov şi Kadar, pentru a participa la sesiunea ONU de la New York. Potrivit mărturisirii lui Arkadi N. Şevcenko, el spusese anturajului său că liderul roman “nu era, în general, un comunist rău, dar în calitate de conducător nu avea forţă, era prea pasiv. El (Hruşciov – n.n. ) adăugase că în România şi chiar în rândurile partidului comunist se dezvoltaseră atitudini pernicioase naţionaliste şi antisovietice care trebuiau retezate de la rădăcină”.

Cu prilejul unei vizite în România, Hruşciov îşi manifestase nemulţumirea faţă de liderii români, admonestaţi în public – la un miting – pentru a nu fi valorificat experienţa sovietică în materie de semănat porumb la pătrat!

Mai iritat a fost liderul sovietic de călătoria în China a unei delegaţii româneşti condusă de I. Gh. Maurer. Moscova nu era dispusă să permită sateliţilor ei să se erijeze în mediatori în conflicte ce o opuneau unei alte mari puteri.Mai mult decât atât, delegaţia română purtase discuţii care trezeau aprehensiunile Moscovei, aşa cum rezultă din amintirile lui Hruşciov, care s-a întâlnit cu delegaţia română în drum spre Bucureşti (vizita în China a avut loc în martie 1964). Deşi delegaţia română s-a străduit să lase impresia unei totale imparţialităţi în disputa sovieto-chineză, Hruşciov a sesizat o nuanţă îngrijorătoare: “<<Chinezii ne-au spus că dvs. ne-aţi luat Basarabia>>, au spus românii. <<Nu aveam ce face, decât să ascultăm, deşi, evident, nu ne mai trebuie Basarabia>>. Astfel – continuă Hruşciov – românii ne-au repetat ce auziseră de la chinezi – dar nu au exprimat dezacordul lor cu ceea ce chinezii le spuseseră despre BASARABIA (subl. Hruşciov – n-n- ). Această conversaţie ne-a lăsat un gust amar. Am început să suspectăm că, poate, românii ne ţineau de rău pentru că, după război, ne restituiseră Basarabia”.

In stenograma părţii române a discuţiei din 15 martie 1964, Hruşciov spune: “Să lăsăm de pildă Basarabia. Eu cred că nu trebuie să discutăm această chestiune. Atunci în tările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscite şi să lăsăm popoarele să hotărască unde vor să aparţină. Numai că aceste probleme se ridică şi pentru alte ţări. De exemplu, graniţa cu Polonia. Numai să se pună o asemenea problemă, şi imediat ucrainenii şi bieloruşii se vor ridica şi ei”. Şi apoi un avertisment voalat: ” Graniţa României cu Ungaria; sunt multe probleme care apar în legătură cu aceasta”.

Potrivit defectorului cehoslovac, generalul Jan Sejna, încă înainte  de “Declaraţia din aprilie” Moscova avea îndoieli în privinţa lui I.GH.Maurer, pe care îl suspecta de a fi agent chinez! “În 1962 – scrie Sejna în memoriile sale -, Novotný (conducătorul comunist  al Cehoslovaciei-n.n.) a primit o scrisoare de la Hruşciov, care îi cerea să limiteze schimburile noastre de informaţii obţinute prin spionaj cu românii. Urma să nu le mai transmitem nici o informaţie despre China şi partidele şi regimurile prochineze. Alte subiecte interzise erau informaţiile de ordin politic despre diverse partide social-democrate, nimic despre Iugoslavia şi Albania şi date secrete amănunţite despre NATO. Trebuia să ne mărginim la aprecieri generale asupra situaţiei politice şi militare din Europa Occidentală”.

În chip firesc – s-ar putea spune -, conducerea română şi-a îndreptat privirile spre Paris. Generalul Charles de Gaulle ducea – evident, în alt cadru şi cu alte mijloace – o politică de independenţă, în înţelesul scoaterii Franţei de sub tutela americană. Partizan al “Europei de la Atlantic la Ural”, el încerca să elimine divizarea continentului European în blocuri militare, şi trebuia să sprijine – cel puţin în principiu – o politică simetrică, în fond, cu a sa în Pactul de la Varşovia.

Acelaşi general Sejna  susţine că serviciile de spionaj sovietic şi cehoslovac obţinuseră informaţii despre conţinutul discuţiilor dintre de Gaulle şi Maurer, cu prilejul vizitei acestuia la Paris (27-31 iulie 1964). “Maurer a susţinut – scrie Sejna – că România dorea să-şi urmeze propriul curs naţional, dar nu putea părăsi deocamdată CAER din cauză că economia ei era prea strâns legată de el. Între timp, ea era hotărâtă să-şi diversifice economia şi să stabilească relaţii mai strânse cu Occidentul”.

Potrivit aceleeaşi  surse, ” de Gaulle l-a asigurat pe Maurer că Franţa va ajuta România să-şi consolideze independenţa şi-i va da ajutor economic şi politic. El era gata să susţină România dacă ar fi solicitat să devină membru asociat al Comunităţii Economice Europeene şi Franţa i-ar fi acordat asistenţă dacă ea ar fi fost izolată în blocul comunist […] De Gaulle a mers chiar mai departe : el a sugerat că Franţa putea să devină o sursă alternativă de arme pentru România şi o va ajuta dacă ar fi invadată de trupele Pactului de la Varşovia”.

Afirmaţiile şi promisiunile generalului de Gaulle au produs o vie iritare la Moscova, de îndată ce ele au fost cunoscute, graţie spionajului sovietic. Sejna spune că reacţia mareşalului R. I. Malinovski, ministrul Apărării, este “de netipărit”. Mareşalul a mai spus : “Dacă de Gaulle încearcă să-şi îndeplinească promisiunea, noi vom şti înainte ca ordinele sale să ajungă la comandantul armatei franceze”. La rândul său, în august 1964, Hruşciov a spus liderilor comunişti cehoslovaci că “puteau fi tolerate încercările României de a deveni independentă pe plan economic de CAER, dar daca ei ( românii-n.n.) sunt atât de orbi încât să încerce să iasă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri şi nu de Gaulle vor avea ultimul cuvânt”, şi cum Novotný spusese că “nu ar fi rău” dacă România ar fi exclusă din Pactul de la Varşovia, Hruşciov a replicat furios:” Sunteţi total şi cumplit de greşit. Este exact ceea ce liderii români doresc. Întreaga situaţie din Balcani ar deveni de necontrolat. Este o obligaţie a partidului (sovietic – n.n.) să împiedice Romănia să părăsească Pactul şi să reunească Iugoslavia şi Albania cu familia sovietică”.

Din datele de care dispunem astăzi reiese ca Gheorghiu-Dej îl desemnase ca succesor pe Gheorghe Apostol, după ce I. Gh. Maurer refuzase să preia el funcţia de prim-secretar, invocând pe bună dreptate, că un intelectual nu avea putinţa să se menţină în fruntea unui partid “muncitoresc”  ( de fapt, cu o tradiţie antiintelectuală).

În aranjarea “jocurilor” succesiunii, mânuitorul “sforilor” a fost I. Gh. Maurer, care a izbutit să-l impună pe Nicolae Ceauşescu, deşi avea o proastă părere despre capacităţile sale profesionale; cu puţin timp înainte de moartea lui Gheorghiu-Dej, el îi spusese lui Alexandru Bârlădeanu : “Îl aducem pe Ceauşescu la guvern (Maurer era prim-ministru – n.n. ) şi-i dăm un minister, poate chiar Ministerul Agriculturii, ca să înveţe ceva. Nu se pricepe la  nimic.”

Fostul premier şi-a explicat el însuşi alegerea. A făcut-o, de fapt, pentru a-şi asigura supravieţuirea politică. Maurer se identificase cu politica de independenţă şi cu orientarea “antisovietică” (de fapt, de ieşire de sub controlul Moscovei). Dacă această politică nu era continuată, cariera lui Maurer era încheiată, mai ales ca el era în conducere “omul lui Dej”. Dintre membrii Biroului Politic singurul care îi  apărea lui Maurer în măsură să continue politica de independenţă şi să ţină piept Moscovei era Ceauşescu. De ce? Fiindcă fusese singurul care îi luase apărarea când Hruşciov îl atacase direct. Calculul lui Maurer era determinat, prioritar, de considerente de carieră politică şi numai după aceea de interesul naţional.

Folosind diviziunile şi rivalităţile din Biroul Politic, Maurer, sprijinit de Bodnăraş, alăturat liniei naţionale, şi de Alexandru Drăghici, pe atunci în bune relaţii personale cu Ceauşescu, l-a propus pe acesta din urmă.

S-a afirmat că cei care l-au sprijinit pe Ceauşescu – Maurer, în primul rând – au făcut-o cu gândul că ar putea fi uşor de dominat. Este puţin probabil ca cineva din echipa de conducere putea să se înşele atât de profund asupra noului lider. Prin funcţiile pe care le deţinuse ( mai ales ca secretar cu probleme organizatorice, adică al doilea după primul-secretar !) el căpătase o foarte bogată experienţă în seraiul partidului, iar prin luările de poziţie în Biroul Politic se văzuse că nu era omul care să se lase manevrat. Maurer l-a sprijinit pe Ceauşescu nu pentru că spera să-l conducă el, ci pentru că era convins că va apăra energic orientarea formulată în “Declaraţia din aprilie”.

Material preluat din “O istorie sincera a poporului roman”, Florin Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2008

Share

Lasa Comentariu