Deschiderea Romaniei catre lume sau “O alta politica externa”

// 24 February 2011 // Romania recenta, Romania sub Ceausescu

Nicolae Ceausescu si Richard Nixon

Nicolae Ceausescu si Richard Nixon

Primăvara anului 1968 aduce lui Ceauşescu un spor de prestigiu intern şi extern prin vizita generalului de Gaulle în România (14-18 mai). Numit de prestigiosul “The Economist” “de Gaulle al Pactului de la Varşovia”, Ceauşescu dorea un dialog cu această fabuloasă personalitate. La rândul său, de Gaulle considera vizita în România atât de importantă, încât, deşi evenimentele din ţara sa se dovedeau ameninţătoare (celebra “criză din mai ’68”), el a hotărât să nu contramandeze vizita.

Primirea a fost entuziastă, un entuziasm spontan, neorchestrat de autorităţi. La rândul său, generalul a elogiat orientarea lui Ceauşescu, axată pe afirmarea şi consolidarea independenţei naţionale, dar a reamintit vecinătatea Rusiei şi legăturile României cu ea, modalitate de a atenua suspiciunile Moscovei asupra intenţiilor preşedintelui francez. În cursul discuţiei din 14 mai, de Gaulle i-a spus lui Ceauşescu două fraze-cheie: ” Noi vă acceptăm aşa cum sunteţi” şi ” Noi vă iubim. Iată de ce ne interesaţi”, dar dialogul nu a depăşit nici un moment limitele datelor cunoscute ca definitorii pentru politica externă a celor două ţări, ceea ce l-a făcut pe general să conchidă: “Chiar dacă n-am aflat lucruri noi despre ceea ce gândim, am putut totuşi să ne precizăm ideile, şi un asemenea exerciţiu este totdeauna util”.

Criza din Franţa a scurtat vizita în România a lui de Gaulle, căruia, mai târziu, cunoscutul comentator de politică externă al ziarului “Le Monde”, Michel Tatu, îi va reproşa că nu a vândut României avioane “Mirage”, iar după condamnarea invaziei din Cehoslovacia de către Ceauşescu s-a mărginit să trimită – şi incă destul de târziu- în România o personalitate de a doua clasă) ministrul André Betancourt.

Îndr-adevăr, exprimarea cea mai curajoasă a politicii de independenţă a fost cuvântarea lui Ceauşescu din 21 august 1968, prilejuită de invadarea Cehoslovaciei de către URSS, Polonia, Bulgaria şi  Ungaria.

Politica “socialismului cu chip uman”, promovată de noua conducere cehoslovacă, în frunte cu primul-secretar al PCC, Alexander Dubcek, atrăgea pe Ceauşescu mult mai puţin pentru conţinutul ei politic, cât, mai ales, ca manifestare a dreptului fiecărui partid de a-şi stabili orientările.

Apropierea româno-cehoslovacă, dublată de strânsele legături dintre Bucureşti şi Belgrad, a îngrijorat conducerea sovietică. La 9 iulie, premierul Kosîghin a spus în şedinţa Biroului Politic: “Ei (cehoslovacii-n.n.) s-au orientat dintr-odată, după cum vedem, spre România şi Iugoslavia, pentru a arăta că << acum nu suntem unul, ci trei >>”. La 19 iulie, în acelaşi cadru, Brejnev atrăgea atenţia că ” Acum , la Praga, este aşteptată sosirea lui Ceauşescu şi a lui Tito, se poartă discuţii despre o cârdăşie (în original “sgovor”- n.n.). dunăreană, despre o întâlnire dunăreană”.

Sunt indicii că Walter Ulbricht, liderul comunist al RDG, ar fi scris lui Brejnev că, dacă nu se intervine cu forţa în Cehoslovacia şi România, “socialismul este în primejdie”.

Defectorul sovietic Viktor Suvorov ( pe adevăratul său nume Vladimir Rezun), fost ofiţer al GRU (serviciul de spionaj al Armatei Roşii) , scrie că în unitatea sa ( înainte de a deveni ofiţer de informaţii) militarii considerau că România trebuie “eliberată”, altfel spus, invadată. Motivele de nemulţumire erau numeroase:participarea modestă la activităţile Pactului de la Varşovia, refuzul de a permite construcţia unei căi ferate care să lege URSS de Bulgaria, furnizarea de piese de schimb Israelului pentru tancurile sovietice capturate de le egipteni în Peninsula Sinai, refuzul de a permite specialiştilor sovietici să inspecteze elicopterele franceze cumpărate de România, bunele relaţii cu China. Potrivit lui Suvorov-Rezun, camarazii săi de unitate erau convinşi că Armata Roşie va invada România, iar comandantul ei, un colonel, ar fi dat chiar ordinul de pregătire, ceea ce i-a atras sancţionarea. Au rămas surprinşi când în loc de România, cum se aşteptau ei, a fost invadată Cehoslovacia.

A intenţionat Kremlinul să invadeze şi România? Afirmaţia potrivit căreia serviciul de informaţii al armatei române ar fi aflat că la intâlnirea din Crimeea a liderilor sovietici cu conducătorii din ţările Pactului de la Varşovia ) cu excepţia Cehoslovaciei şi României ) s-a stabilit invadarea Cehoslovaciei în zilele de 22-23 august 1968 nu este confirmată deocamdată de nici o sursă contemporană devenită accesibilă.

Abia întors din Cehoslovacia, unde făcuse o vizită oficială (15-17 august) , N. Ceauşescu avea să afle despre invadarea Cehoslovaciei de către URSS şi sateliţii ei în noaptea de 20-21 august. ” Acu-i rândul  meu”, ar fi spus, potrivit lui Ion Pacepa, liderul român.

În virtutea principiului neamestecului în treburile interne, el fusese în dezacord cu “sfaturile”, ameninţările şi presiunile  Pactului de la Varşovia asupra echipei Dubcek şi, potrivit unor surse, ar fi trimis, în timpul discuţiilor de la Cierna-nad-Tisou dintre cehoslovaci şi sovietici, o scrisoare dură lui Brejnev, cerându-i să înceteze imixtiunea brutală în problemele interne ale Cehoslovaciei.

La aflarea veştii că URSS şi sateliţii ei au invadat Cehoslovacia, reacţia lui Ceauşescu a fost spontană şi promtă: a condamnat-o în termeni energici într-o cuvântare din balconul CC al PCR,  în faţa unei mulţimi pe cât de solidară cu el, pe atât de hotărâtă de a apăra ţara dacă tancurile sovietice ar fi trecut frontierele româneşti. A fost “his finest hour” (ceasul lui cel mai minunat).

Poziţia lui Ceauşescu pare a fi fost considerată de ceilalţi membri ai conducerii ca prea îndrăzneţă faţă de mijloacele de apărare ale României: Moscova nu trebuia provocată, era opinia care prevala între tovarăşii primului-secretar. “La adunarea populară – susţine Alexandru Bârlădeanu – l-a luat limba pe dinainte pe Ceauşescu. S-a înflăcărat şi s-a montat sincer”. (Bârlădeanu  evocă un episod petrecut la Moscova, când, desemnat de Dej să vorbească la o uzină, Ceauşescu “s-a inflăcărat copilăreşte, nu s-a putut stăpâni. Printre altele se visa orator ce înflăcărează masele”).

“Tovarăşii” din conducerea PCR al lui Ceauşescu, reticenţi faţă de “performanţa” lui oratorică , aveau dreptate. SUA comunicaseră, de la 22 iulie 1968, Moscovei că Washingtonul considera desfăşurările din Cehoslovacia ca fiind “o problemă a cehilor şi a celorlalte ţări ale Pactului de la Varşovia”.

Fostul lider comunist cehoslovac Zdenec Mlynár afirmă că, în discuţiile dintre sovietici şi cehoslovaci de la Moscova (după invazie), Brejnev ar fi spus că preşedintele Johnson, întrebat de Moscova dacă acordurile de la Ialta şi Postdam sunt considerate de guvernul american ca pe deplin valabile, ar fi răspuns că ” în ceea ce priveşte Cehoslovacia şi România ele sunt recunoscute fără rezerve, în cazul Iugoslaviei ar trebui să se discute”.

Ceea ce se ştie însă sigur este că pe măsura înmulţirii zvonurilor despre o intervenţie sovietică iminentă în România ( agenţia UPI a transmis ştirea că invazia avea să aibă loc dacă Ceauşescu nu abandonează conducerea partidului şi a ţării ), SUA au înţeles că, fără a fi interesate vital în România, vor suferi o gravă pierdere de prestigiu dacă o a doua ţară din Est va fi victima politicii de forţă a Kremlinului, fără ca Washingtonul să reacţioneze. În memoriile sale, Anatolii Dobrînin, pe atunci ambasador al URSS la Washington, relatează că la 23 august secretarul de stat al SUA Dean Rusk l-a întrebat: ” Nu este acum la rând România? Asta ar fi din cale-afara de mult şi, atunci, opinia publică americană ar fi greu de controlat”. Fostul diplomat sovietic arată că “speculaţiile din Occident în legătură cu posibilitatea unei invazii sovietice în România au fost provocate în fond de refuzul ei de a participa la acţiunea comună a ţărilor tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei. La Moscova exista într-adevăr o puternică iritare faţă de comportarea lui Ceauşescu şi se trecuse chiar la deplasarea demonstrativă de trupe sovietice în apropierea graniţelor României . Totuşi, problema unei invazii în România nu s-a pus serios la Moscova, căci stabilitatea regimului comunist acolo nu provoca nelinişte”.

La 28 august Dean Rusk şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu mişcările de trupe sovietice la frontierele României şi cu “alte fapte”, care făceau ca la Washington să se creadă că o invazie sovietică în România era iminentă. Din partea preşedintelui Johnson, Dean Rusk a spus: ” În numele întregii umanităţi, vă rugăm să nu faceţi asta, căci urmările sunt greu de prevăzut”.

Intr-o cuvântare rostită la San Antonio (Texas), în seara zilei de 30 august, preşedintele SUA, Lyndon B. Johnson, referindu-se la zvonurile că o invazie de tipul celei din Cehoslovacia “s-ar putea repeta, în zilele ce urmează, în altă parte a Europei Răsăritene”, a cerut ferm ca ” nimeni să nu dezlănţuie câinii războiului”.

Avertismentele au avut efect: la 31 august, Dobrînin a comunicat lui Dean Rusk că informaţiile despre intenţia URSS de a invada România nu aveau nici un temei.

Atât timp cât toate documentele sovietice nu sunt accesibile cercetătorilor români, este imposibil de ştiut cu certitudine care au fost planurile sovietice faţă de România, în timpul crizei cehoslovace: dorinţa de invazie, descurajată de hotărârea lui Ceauşescu de a rezista ( la 30 august, ambasadorul RFG la NATO anunţase că armata română va opune rezistenţă în cazul unei invazii), război al nervilor sau falsă alarmă?

Este de netăgăduit că Nicolae Ceauşescu a luat în considerare posibilitatea unei confruntări armate, dovadă că, în timpul întâlnirii de la Vîrşeţ cu Tito (24 august), a fost evocată eventualitatea retragerii armatei române în Iugoslavia (Tito s-a declarat de acord cu această retragere, dar a spus că militarii români vor fi dezarmaţi).

Discuţiile sovieto-cehoslovace de la Moscova şi începutul “normalizării” în Cehoslovacia (liderii de la Praga au fost constrânşi să accepte prezenţa trupelor invadatoare pe teritoriul ţării lor) au atenuat încordarea din relaţiile româno-sovietice. Documentele sovietice studiate de Mark Kramer l-au făcut pe acest istoric să formuleze opinia că, în realitate, atât Bucureştiul cât şi Moscova au dat dovadă de reţinere, evitând orice escaladare care să ducă la confruntare, astfel că, scrie Kramer în concluzie, “dacă imaginea care reiese din noile mărturii documentare este corectă – şi există temeiuri pentru a crede că este corectă-, atunci este necesar să se întreprindă mult mai multe cercetări asupra păstrării distanţei (stand-off) de către sovietici şi români, ca un studiu de caz pentru gestiunea unei crize”.

La frontierele României, sursele interne, accesibile până acum, nu indică semnele unei invazii iminente: cel mult se constată că la Vadul Siret grănicerii au fost înlocuiţi de cazaci, efectivele dublându-se; unui conducător de tren român un grănicer sovietic i-a spus: Lasă, că mari curve sunteţi voi, românii”; la pichetul Ostrov, doi bulgari au strigat către doi români aflaţi la cules de vie  :”Culegeţi voi strugurii, că bem noi vinul”. În Occident, ştirile au fost însă dramatice: Mihail Vozlenski, autorul “Nomenclaturii”, afirmă că, în chip de sondaj, un tanc sovietic ar fi trecut frontiera cu România, fiind distrus; sovieticii l-ar fi remorcat şi readus pe teritoriul lor!

Material preluat din “O istorie sincera a poporului roman”, Florin Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2008

Share

Lasa Comentariu