Silviu Brucan, complotist, oportunist sau disident

// 22 February 2011 // Decembrie 89, Tradari, tradatori si altii

Silviu Brucan

Silviu Brucan

Silviu Brucan, complotist, oportunist sau disident
– o biografie cu prea multe semne de întrebare –

In certificatul de naştere, Saul Brucar, s-a născut în Bucureşti la 18 ianuarie 1916 din părinţi evrei. A urmat şcoala primara la „Evangelische Schule”, iar liceul la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”. Fiu de negustori înstăriţi, de „burghezi care se respectă” a  trăit  cea mai cumplită dramă personală când, în 1929, după marele crah occidental, firma de stofe a tatălui său de pe strada Şepcari, a dat faliment şi, „ întrucât  bătrânul s-a încăpăţânat sa importe ca şi până atunci, semnând cecuri fara acoperire, falimentul a fost declarat fraudulos”. Li s-a luat tot; casă, mobilă, veselă, cearceafuri, „încât spre seară am rămas goi, am dormit pe podea”, după cum avea să mărturisească mai târziu. In acele clipe a realizat că „ numai boul rămâne consecvent” şi de aici începea revolta sa socială împotriva capitalismului.

A intrat în partidul comunist la 19 ani şi a lucrat la „Gazeta de seară” între1935 şi 1936, iar în anii 1937 şi 1938 a fost secretar general de redacţie la „Dacia nouă”, ambele fiind publicaţii comuniste. In 1943 primeşte sarcină de partid sa se ocupe de presa ilegală în general şi de „Scânteia” în principal.

Se căsătoreşte cu Alexandra Sidorovici, cunoscută cu un remarcabil palmares de aventura şi suspans ilegalist. Prin strădania lui,  a fost deputată în Marea Adunare Naţională şi acuzator public al Tribunalului Poporului în procesele politice intentate „criminalilor de război ” şi opozanţilor PCR. Cariera politică a acesteia, începută promiţător, i­-a fost întreruptă, chipurile, „din motive de dosar”. Saşa – cum i se mai spunea, a fost implicată în activităţi de spionaj  în favoarea URSS. Era prezentată de soţ drept ”inginer, călcată în picioare, zdrobită în bătăi şi de trei ori trecută prin chinurile curentului electric; a ieşit din puşcărie la 23 august”.

Au avut trei copii, Dinu, Anca şi Vlad. Se spune că toţii fuseseră înfiaţi. În 1965, Dinu ar fi încercat să treacă fraudulos frontiera, prins şi condamnat, s-a sinucis în penitenciar. Nici ceilalţi nu mai sunt în viaţă.

In septembrie 1944 Brucan este numit secretar general de redacţie la „Scânteia”, de la tribuna căreia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru.

Încă de la apariţia în legalitate a ziarului „Scânteia”, ca organ al CC al PCR, Brucan, acum redactor şef, s-a remarcat eficient prin „spiritul practic şi combativ” în tratarea unor subiecte fierbinţi ale vremii: procesele „criminalilor de război” sau prezentarea „fiilor poporului”- candidaţi la alegerile din 1946 etc. A fost printre gazetarii de încredere folosiţi în redactarea „cuvântărilor” şi a documentelor de importanţă specială (printre altele, fusese „stilist” al rechizitoriului din procesul lui Vasile Luca).

În nr.3 al „Scânteii” din 23 septembrie 1944 publică un articol  în care apără fără sfială odiosul pact Molotov-Ribbentrop afirmând: „într-un moment când armistiţiile cu România şi Finlanda au arătat generozitatea rară a Uniunii Sovietice, dl. Gh. Brătianu îşi permite să calomnieze şi să provoace pe aliatul şi eliberatorul nostru… . Jos masca domnule hitlerist Gheorghe Brătianu! Şi trage consecinţele”. La 2 decembrie, acelaşi an, afirma că”Iuliu Maniu  nu mai este astăzi în politica ţării decât o încăpăţânată încercare de rezistenţă în faţa valului forţelor progresiste. Ce mai aşteaptă  domnul Maniu? Să-l măture poporul?”. În  nr. 96 p. 3, din 29 decembrie 1944 semnează un material intitulat „Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciţi”. Era vorba de social-democraţii Ion Flueraş şi Ion Mirescu, desprinşi din partid şi promovaţi în diverse funcţii de Antonescu, despre care Brucan spune că ”aceşti trădători ai clasei muncitoare , aceşti lachei ai reacţiunii ,au trădat s-au vândut, au lins cizma nazistă…Clasa muncitoare nu iartă niciodată pe trădători”. De asemenea exista mărturii care atestă faptul că a ţinut să asiste la  execuţia mareşalului  Ion Antonescu.

La 18 martie 1945 a fost primul care acerut arestarea imediată a lui Corneliu Coposu

Datorită funcţiei de secretar general al ziarului „Scânteia” a ajuns membru al Comitetului central al PCR, poziţie din care duce adevărate campanii de presă împotriva unor ideologi  de dreapta.

Între 1948-1949 a funcţionat şi ca profesor de ziaristică la Universitatea din Bucureşti deşi el nu absolvise cursurile nici unei facultăţi.

În 1955, Brucan, fiind un apropiat al lui Gheoghiu-Dej, este numit şeful Legaţiei române la Washington, iar între 1959 şi 1962 şi-a continuat misiunea ca ambasador la ONU. Relaţiile de amiciţie dezvoltate, in această perioadă, cu „fermierul” Garst, şi cu Anatoli Dobrînin, ambasadorul sovietic în capitala americană, reprezintă un punct nodal în biografia sa. Considerându-se unul dintre cei mai „luminaţi” lideri comunişti „şi-a construit” un cerc larg de prieteni în lumea politică şi a afacerilor din SUA.

La înapoierea în ţară, se ocupă cu reorganizarea Radio-televiziunii, la „rugămintea” aceluiaşi tovarăş, Gheoghiu-Dej. Apropierea de acesta îl făcea să nu aibă aceleaşi sentimente faţă de Ceauşescu, în ciuda faptului că, timp de zece ani au fost vecini şi copii lor deveniseră prieteni şi se vizitau, mai ales Zoe.

Epoca lui Dej a fost vârsta de aur a lui Brucan, care acum încheia evoluţia sa spectaculoasă, spune Vladimir Tismăneanu.

În 1966, oficial demisionează şi până în 1978 le-a predat studenţilor de la Institutul de Medicină şi Farmacie disciplina „Socialism ştiinţific”. Titularizarea pe un astfel de post fusese excepţională deoarece „intelectualul” nu absolvise studii superioare, aşa după cum am mai spus.

În perioada „deschiderii” Brucan a avut permisiunea să călătorească şi să conferenţieze liber, avea voie să critice neîmplinirile socialismului, în general, ori din alte state, dar nu politica lui Ceauşescu.

Ajuns în Japonia în anii1980-1981 publică în presa locală articole defăimătoare la adresa României şi a lui preşedintelui ei, materiale preluate şi de agenţiile de presă internaţionale. Întors acasă, i s-a interzis să mai părăsească ţara.

Cu ocazia vizitei la Bucureşti, din 1982, a secretarului de stat american Alexander Heig jr. acesta îi cere imperativ lui Ceauşescu să-i lase libertatea lui Brucan de a călătorii în străinătate (printr-o notă scrisă, din 12/13 februarie).

Până în noiembrie 1987, când a avut loc revolta muncitorilor de la Braşov, relaţiile sale cu regimul erau normale. Atunci s-a declarat opozant public şi a trimis un material denigrator la BBC şi UPI prin care se solidariza cu greviştii, fapt ce a însemnat anchetarea sa şi impunerea arestului la domiciliului.

La intervenţia ambasadei americane şi cu sprijinul şefului DSS, Iulian Vlad, primeşte viza pentru SUA şi în iunie 1988 pleacă la Washington unde s-a întâlnit, la Departamentul de stat, cu „înalţi  funcţionari” din Biroul pentru Europa Orientală şi cu fostul ambasador sovietic, Dobrînin. (La 17 iunie 1988 – după 47 de ani de vechime – este exclus din partid.) În noiembrie, acelaşi an, a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov, perfectată de Anatoli  Dobrînin. Revine în România în decembrie, fiind „încurajat” atât de americani cât şi de sovietici „că totul va fi bine”.

La 11 martie 1989 se numără printre semnatarii „scrisorii celor şase” demnitari comunişti împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Imediat i se impune  domiciliu forţat şi mutat într-o locuinţă din cartierul bucureştean Dămăroaia.

În numărul său din 14 martie 1989 „Scânteia” publica un comunicat al Procuraturii Generale a României prin care se anunţa arestarea, pentru înaltă trădare în favoarea SUA, a diplomatului român Mircea Răceanu.

În decembrie 1989, îşi face apariţia împreună cu Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, în toiul evenimentelor. Parte a nucleului dur, are un conflict deschis cu Iulian Vlad referitor la soarta Securităţii. „Am hotărât să-l elimin pe Vlad!- îmi comunica scurt dl. Brucan, în dimineaţa zilei de 25 decembrie”declară Dumitru Mazilu în „Revoluţia Furată”.

Din declaraţiile lui Petre Roman date în faţa „Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989” rezultă că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soţii Ceauşescu „să fie lichidaţi în orice fel”. În faţa aceleiaşi comisii, Silviu Brucan afirma senin şi detaşat în legătură cu soarta celor doi: „a fost o discuţie destul de lungă cu argumente politice, juridice şi militare. Sigur că am fi dorit să fie un proces public sau deghizat care să fie educativ pentru populaţie. S-a discutat şi aspectul juridic, pentru că nu era în regulă. Era o chestiune făcută fără respectarea regulilor juridice elementare, mai ales că nu aveam nici o îndoială asupra sentinţei… Eu cred că decizia a fost justificată”.

A făcut parte din  Consiliul Frontului Salvării Naţionale timp de două luni, până când „ a intrat în conflict” cu Ion Iliescu, considerând că echipa acestuia „duce ţara pe un drum greşit”.

În 1990, în perioada proceselor politice, prin sălile de judecată, circula zvonul  potrivit căruia, acelaşi personaj indicase chiar „uciderea tuturor foştilor conducători ai PCR, a familiilor lor până la ultimii nepoţi.

A devenit analist politic şi autor de cărţi despre comunismul din Europa răsăriteană, iar din 1996 până în 2006 a fost invitatul permanent al emisiunii duminicale „PROFEŢII DESPRE TRECUT

La moartea sa, survenită la 14 septembrie 2006 în urma unui stop cardiac, Cristian Ghinea  de la „Dilema Veche” afirma că „ Brucan a fost un marxist capabil de gândire critică şi-i vom simţi lipsa”

Despre Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu afirma: „Câtă vreme a fost propagandist comunist, adică cea mai mare parte a vieţii sale Brucan a minţit,inclusiv atunci când spunea Bună ziua” ori La revedere”. Două lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului şi propria supravieţuire politică. A minţit şi după a început să-l sfideze pe Ceauşescu (nu sistemul)… Dubioasa convertire la pluralism s-a petrecut când a pierdut orice influenţă politică”.

„Cercetarea documentelor demonstrează că, în absolut toate situaţiile Silviu Brucan a ieşit public numai în postura omului care are dreptate, care stăpâneşte toate adevărurile, care n-are să-şi reproşeze decât nesemnificative iluzii ale trecutului. A fost uimitor să-l vezi pe acest teoretician al stalinismului acuzator ani şi ani al abaterilor de la marxism-leninism, cum îl acuză pe Ion Iliescu de a fi… comunist” – Eugen Florescu -„Bestia Brucan”.

Despre morţi numai de bine!

Share

Lasa Comentariu