Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen

// 21 February 2011 // Domnul Strain, Secvente Istorice

Regele Ferdinand I

Regele Ferdinand I

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923. Activitatea sa a fost puternic influenţată de Ion I. C. Brătianu, preşedinte PNL, dar regele îl considera pe acesta „zodia bună a României”, având deplină încredere în deciziile sale politice. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru. Spre sfârşitul vieţii a fost mâhnit că a trebuit să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei, pe fiul său cel mare Carol al II-lea. Acesta a renunţat la prerogativele de moştenitor al Coroanei, astfel că succesor la Tronul României a fost desemnat nepotul regelui, Mihai I.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile – cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

Originea. Studiile. Pactul de familie

Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în casa părintească de la profesorul Gröbes şi de la mama sa, care l-au educat într-un spirit princiar, demn de o familie cu tradiţie dinastică.

Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 [1] prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881 [2].

Trei ani mai târziu, Ferdinand vine pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El se întoarce în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi urmează cursuri universitare la Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, urmează cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun.

Proclamarea ca principe moştenitor. Portretul unui viitor rege

Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării [3]. Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.

Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie. Pasiunea vieţii sale era botanica [4]. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea năucită, când în tovărăşia lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”. Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de stat: timiditatea.

Viaţa personală în interiorul familiei regale

La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate [6]. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea [7]. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România [8].

În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia [9]. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.

Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost la un pas de moarte [10]. Deşi principele şi-a revenit, mulţi contemporani au declarat că nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară. Strânsa supraveghere pe care Carol o avea asupra tinerilor principi a declanşat anumite încercări ale acestor de a ieşi de sub această autoritate. Ferdinand se refugia în comandamentul militar pe care îl avea sub conducere, iar Maria se remarca prin relaţii extraconjugale de notorietate publică. Astfel, din 1907, principesa a început să cultive strânse relaţii cu Barbu Ştirbey, administratorul domeniilor Coroanei. Acesta avea o ţinută tipic englezească, fapt ce îi amintea Mariei de ţara de origine. Totodată, Ştirbey era cumnatul lui Ionel Brătianu, iar rolul pe care acesta îl va juca prin intervenţii oculte în viaţa politică din România va fi relevat mai târziu.

Depunerea jurământului ca rege al României

Ferdinand I

Ferdinand I

Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Totodată, la discursul său inaugural, Ferdinand declara:

„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfânta moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunostinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”

Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat de pe podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa, oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Ovaţiile au durat minute în şir. Participant la această şedinţă, I. G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat de Ferdinand, împreună cu Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.
Perioada de neutralitate faţă de conflictul mondial.

Problema esenţială din acea vreme era atitudinea României faţă de noul conflict major ce se declanşase în Europa. Noul rege trebuia să găsească mijoace adecvate de acţiune în vederea făuririi statului naţional unitar român. În această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus, câştigând totodată o nouă adeptă foarte influentă, în persoana reginei Maria. Aceasta a depus un efort perseverent şi continuu pentru a-i zdruncina soţului convingerile filogermane. Considerând că Ionel Brătianu reprezintă „zodia bună a României”, având încredere în experienţa şi capacităţile sale, şeful statului i-a lăsat primului ministru mână liberă pentru a decide şi a acţiona în interesul României. Astfel, Brătianu a întreprins multiple acţiuni politico-diplomatice, care vizau obţinerea unor garanţii sigure privind satisfacerea dezideratelor naţionale ale poporului român.

După îndelungi tratative, pe 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei [12]. În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau trimiterea zilnică a 300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă, care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc [13].

Consiliul de Coroană din 4 august 1916. Declaraţia de război

 

Ferdinand I

Ferdinand I

În ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de Coroană care trebuia să decidă soarta României [14] [15]. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a declarat:

„Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante. [16]”

Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată a menţionat că este călăuzit numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a avut bătrânul conservator Petre P. Carp, filogerman convins. Văzând cum regele Ferdinand este influenţat de prim-ministrul Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu şeful statului. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, declară: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică României” [17]. Cu toate aceste opoziţii vehemente, România declară război Austro-Ungariei:

„România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria.”

Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis „Proclamaţia către ţară”:

„Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de contiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre. Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte! [19]”

Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie.

Războiul pentru Întregirea Neamului

Refugiul de la Iaşi

Conform Constituţiei, regele era comandantul suprem al armatei. El şi-a stabilit cartierul general la Scroviştea, castel aflat lângă Peleş, iar ostaşii români au trecut Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi eliberarea unor oraşe precum Braşovul, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată Bulgaria.

Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător de Bucureşti. În aceste condiţii, familia regală şi Consiliul de miniştri au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916, Moldova devenind un adevărat „pământ al făgăduinţei” [20]. De asemenea, trupele române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru, între Carpaţi şi Dunăre.

La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Capitală. A urmat o perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful ocupantului. Pe 11 decembrie se formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus de Ionel Brătianu, iar anul următor se trece imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind înzestrată cu echipament modern cumpărat de la aliaţi.

Mobilizarea armatei. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot. S-a organizat şi „Crucea Roşie”, sub patronajul reginei Maria, care şi-a asigurat astfel apelativul de „mama răniţilor”. De asemenea, pentru a reface moralul soldaţilor, regele şi Consiliul de miniştri au considerat de cuviinţă că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operaţiunilor. Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front [21], Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului. [22]”

În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal. Operaţiuniile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 – 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie – 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale [23].

Armistiţiul cu Puterile Centrale

Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a încheia armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată de trupele inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi fructificat. Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi distrugeri. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea reprezentantului ţării noastre de la Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în Basarabia pentru restabilirea ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor.

La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei aupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru Brătianu nu s-a arătat dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26 ianuarie 1918. În locul său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. În condiţii dezastruoase pentru ţară, regele Ferdinand se vedea nevoit de a încheia o pace separată. Pe 14 februarie 1918, are loc la Răcăciuni o întrevedere între rege şi ministrul de externe austro-ungar, care pune problema armistiţiului într-o manieră ultimativă [24]. Mai mult, pe 18 februarie, ieşirea Rusiei din război a fost consfinţită prin Pacea de la Brest-Litovsk, astfel că frontul din Moldova rămânea complet izolat.

Ferdinand întruneşte un Consiliu de Coroană în aceeaşi zi, unde le prezintă participanţilor condiţiile de pace oferite în urma întrevederii cu ministrul austro-ungar [25]. Trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic. După ample dezbateri, se decide ca delegaţia română să discute la tratative textul tratatului în bloc şi nu pe articole, pentru a se pune în evidenţă caracterul de dictat al prevederilor tratatului [26]. După semnarea unui tratat preliminar la Buftea pe 20 februarie [27], s-a considerat că persoana cea mai potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era Alexandru Marghiloman. Urmând să faciliteze negocierile, generalul Averescu şi-a depus mandatul pe 27 februarie, iar pe 5 martie 1918 se constituie un guvern condus de liderul conservator. Regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuşi să încheie o pace mai blândă. De asemenea, liderul conservator fusese unul dintre cei rămaşi în Bucureşti în timpul ocupaţiei inamicului, încercând să stabilească contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.

Alexandru Marghiloman îşi asumă responsabilitatea semnării unei păci foarte grele la Bucureşti, starea de război fiind înlocuită cu un regim de ocupaţie. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa [28].

Reintrarea în război. Marea Unire din 1918

Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context internaţional, românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire necondiţionată cu Patria-Mamă [29]. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România [30]. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru, Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Prin decretul regal nr. 842 din 10 aprilie, regele a promulgat actul unirii [31]. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Soarta a zâmbit României, iar spre sfârşitul anului 1918, Antanta obţinea mari succese pe frontul din vest, pierderile din rândul Puterilor Centrale fiind imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi ordonă armatei române să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca un act nul şi neavenit. Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare. În aceste condiţii, înfăptuirea României Mari, ideal secular al poporului român, nu mai părea un vis nerealizabil, ci o certitudine, câştigată prin eroism, sacrificiu şi jertfele a sute de mii de soldaţi români căzuţi pe front.

Pe 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Prin decretul-lege din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand a consfinţit Unirea Bucovinei cu România [32].

Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea Adunare Naţională s-a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând în jur de 100.000 de oameni din toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Prin decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Unirea Transilvaniei cu România [33].

Astfel se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I „Întregitorul”, Regele României. Noul stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 16 milioane de locuitori [34].

Sistemul de pace de la Versailles

Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdinand a declarat:

„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru […] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice. [35]”

După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal [36]. În prima lună de la instalare, pe 15 şi 16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii [37] [38]. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

De asemnea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Aici, Brătianu a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, menţinerea integrităţii şi suveranităţii terioriale [39]. Cu toate acestea, Marile Puteri au inclus România în rândul statelor cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi dezavantajoase [40]. După mai multe obiecţii, neacceptate de „Consiliul celor patru”, primul ministru român a părăsit lucrările Conferinţei pe 2 iulie. Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat pentru ţara noastră, Brătianu şi-a depus mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a fost format un nou cabinet în frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în privinţa semnării tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 1919 [41]. În cele din urmă, la începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlmentare pe baza votului universal, iar pe 1 decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei denumită Blocul Parlamentar [42], sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a votat pe 29 decembrie legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, iar pe 31 decembrie au fost promulgate de regele Ferdinand [43] [44] [45].

Marea Unire din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin aşa numitul „Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919) [46], Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) [47], Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919) [48], Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920)[49], Tratatul cu Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate acestea reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920 [50].

Noile realităţi politice. Unificarea instituţională şi legislativă

Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare au imprimat vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor conservatoare, a căror bază electorală o constituau marii proprietari funciari, şi apariţia pe scena politică partidele de orientare ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri radicale în favoarea păturii mai sărace a societăţii.

Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul deceniu interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în mâna fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol important l-au jucat şi formaţiunile politice din provinciile nou unite, care s-au integrat treptat în partidele mai puternice din Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut apariţia partidele ce reprezentau interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus necesitatea adoptării unor ample reforme financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea unificării legislative şi administrative pentru a desăvârşi Mare Unire din 1918. Măsurile luate de coaliţia Blocului Parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.

Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui Averescu, preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri conservator-democraţi, printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu [51]. Acest cabinet a adoptat unificarea monetară (1920) [52], apoi a legiferat reforma agrară [53]. Activitatea de legiferare a reformei agrare, începută odată cu modificarea Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat după 4 ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în Vechiul Regat (17 iulie 1921) [54], a legii pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a legii pentru reforma agrară în Bucovina (30 iulie 1921) [55]. Legea pentru reforma agrară în Basarabia fusese votată la 6 martie 1920 [56].

Vii comentarii a generat crearea postului de ministru al Casei Regale în octombrie 1920, în acestă funcţie fiind numit Constantin Hiott, prieten şi rudă cu Brătianu [57]. În vara anului 1921, preşedintele PNL a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că momentul preluării destinului ţării de către liberali se apropie. Fruntaşul liberal declara: „trebuie să ne pregătim de asalt”. Brătianu a reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie, care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. În cele din urmă, opoziţia se retrage din Parlament, iar demisia ministrului de externe, Take Ionescu, a provocat o criză în interiorul coaliţiei. În aceste condiţii, pe 13 decembrie 1921, Averescu îşi depune mandatul, iar peste patru zile, regele Ferdinand îl desemnează pe Take Ionescu în funcţia de prim-ministru. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire a lui Ion Brătianu” [58].

Tot în aceeaşi lună, Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu PŢB şi PDU, astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de blam din partea Parlamentului şi a trebuit să demisioneze. După ce Ferdinand consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României [59]. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu” [60]. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de regele Ferdinand. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta [61]. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere” [62].

Încoronarea de la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor

Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor” [63]. În concepţia oamenilor politici, încoronarea regelui la Alba-Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi suveran. Problema încoronării fusese discutată încă din timpul lui Averescu, dar Ferdinand a cerut amânarea festivităţilor sub pretextul faptului că „ţinutele regale comandate în străinătate nu erau gata” [64]. Chestiunea a fost reluată de guvernul liberal, care la 24 august 1922, într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia, a decis organizarea evenimentului în toamnă [65]. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea” şi „unanimitatea” necesară, regele a avut discuţii cu şefii partidelor de opoziţie, dar convorbirile nu au avut efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţînând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona” [66], iar PNR şi PŢ au refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid” [67] [68]. Acest refuz a mâhnit adânc pe Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache [69]. La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele Ferdinand I a declarat:

„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui atotputernic. [70]”

După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor [78], iar la 27 martie în Senat [79], fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 [80] ca operă liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor din opoziţie [81].

Consolidarea statului naţional unitar

Măsurile adoptate în guvernarea liberală au permis consolidarea statului naţional unitar român. Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea, promovarea şi apărarea industriei naţionale [82]. Printre măsurile cele mai importante s-a numărat legea minelor din 4 iulie 1924 [83] [84], însă cele mai multe au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice. Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative [85]. Această măsură stabilea împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie 1926, este promulgată legea electorală a „primei majorităţi” [86]. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul care întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor minoritare.

Regele Ferdinand s-a implicat şi în problematica relaţiilor internaţionale. Momente semnificative s-au înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra şi Bruxelles. De altfel, Ferdinand a fost primul şef de stat care a vizitat Biroul Internaţional al Muncii, precum şi sediul Societăţii Naţiunilor în mai 1924. Cu acest prilej, regele declara:

„Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii, unificarea sa naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii şi înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor. [87]”

Criza dinastică

Primele două renunţări la tron

Odată cu adoptarea măsurilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român, Regele Ferdinand a trebuit să se confrunte cu problemele crizei dinastice, generată de fiul său cel mare, Carol al II-lea, ale cărei implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. La 27 august 1918, principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol îl anunţă pe tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de moştenitor [88]. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară [89] şi cu o scrisoare din partea lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu posibilele repercursiuni ale actelor sale [90]. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să renunţe la căsătorie.

În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte” [91]. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie” [92]. De altfel, regina Maria era şi ea nemulţumită de atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce „o viaţă răsfăţată”, stând departe de zgomotul bătăliei [93]. Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un „Consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un membru al familiei regale” [94]. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de cult [95]. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern” [96]. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său [97].

Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de familia regală şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal [98], dar Carol şi Zizi continuau să trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu privire la situaţia celor doi. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarecele trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. În acest context s-a produs a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august 1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece [99], şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată [100]. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa [101].

Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore [102], după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul ei. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre” [103]. A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere [104]. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921 [105], iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.

A treia renunţare la tron

Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C. Brătianu asupra tatălui său. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera şi activitatea. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.

După ce a asistat la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu [106]. De aici au plecat împreună la Veneţia, iar pe 12 decembrie 1925 tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei [107]. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească [108]. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său [109], în care a adugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană [110] pe 30 decembrie 1925 [111]. Regele a luat cuvântul:

„Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las posibilitatea de reînoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat [112].”

În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României” [113][114]. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” [115], toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului [116]. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului” [117].

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena [118]. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său [119].

Sfârşitul domniei

Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Ion I. C. Brătianu şi-a încheiat mandatul legitim de patru ani în funcţia de prim-ministru al României pe 27 martie 1926. Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese stabilită cu doi ani anterior, de preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926 se formează un nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place” [120].

La începutul anului 1927, cabinetul începea să aibă o poziţie tot mai independentă în politicile sale guvernamentale, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Brătianu. Între timp, sănătatea regelui Ferdinand se deteriora continuu, iar în aprilie regele a contactat şi o congestie pulmonară, ceea ce l-a adus la un pas de moarte. Pe 27 mai, Ferdinand pleacă din Bucureşti şi se retrage la vila sa de la Scroviştea, pentru a sta la adăpost de căldura sufocantă din Capitală. Pe fondul unor schimburi dure de repilici între Brătianu şi Averescu [121], regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa [122]. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet [123].

Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi grupările conduse de Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui Brătianu a fost decisivă. Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I. C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia [124]. În alegerile parlamentare de la începutul lunii iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar Partidul Poporului nu întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor [125]. Deşi iniţial se stabilise că Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie convocat cu zece zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal constituite.

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa moartea regelui la orele 02:15 [126]. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morţii suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de Partidul Poporului [127] [128] [129]. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost transportat la Curtea de Argeş. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost înmormântat la Catedrala Episcopală din Curtea de Argeş, cu „o pompă vană şi rece”, după cum avea să mărturisească Nicolae Iorga [130]. Pe lespedea de marmură albă au fost gravate cuvintele:

„Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Ferdinand I, Regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat la 20 iulie 1927 la Castelul Pelişor. Luând cârma ţării la 11 octombrie 1914, a tras abia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare înfăptuind întregirea neamului şi încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia ca primul rege al tuturor românilor”

Articol preluat de la Enciclopedia Romaniei

Share

Lasa Comentariu